De ce
tocmai acești trei scriitori
sovietici-ruși? Pentru că ei au în
comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci
și atotumana calitate de
martiri întru triumful adevărului și libertății
– au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.
Desigur,
numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune
Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma,
trei dintre cei mai intransigenți,
totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în
urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a
cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite),
iar în ceea ce-i privește pe
scriitorii noștri martiri, cred că
ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru
pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa
încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!” și că
Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele
bolșevismului.
Iată-l,
de pildă, pe mult nedreptățitul
Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul
traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al
romanului „Pe urmele șarpelui boa”
(„Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost
un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a
epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate,
un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit
banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia
Cuvântului”.
Însă
stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul
Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari),
așa că sărmanul Iuri Dombrovski,
adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape
nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor
superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează
ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de
muncă forțată, cu regim extrem
de drastic!
Cu toate
că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică
și apogeul stalinismului din
1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții,
pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale
literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în
anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile
lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile
portrete și lozinci ale
tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda
antireligioasă, delațiunea,
teama permanentă de urmărire, percheziții și
arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului,
arhivigilența agitatoarei Zoia
Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și
porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific
la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu
gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”,
nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.
Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile
nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze
portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații
să-și recunoască vina, fratele
brigadierului Potapov recunoaște
într-un târziu că-i sabotor și
este împușcat; cu toate că în
cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui
despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de
altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind
suspect din pricina înrudirii cu un fost
diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea
Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de
Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea
animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui
boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o
singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de
autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului
„Conservatorul muzeului de antichități”), însuși
Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este
efectiv arestat.
Da, căci
deși Zîbin afirmă despre sine
că doar lipește oale și face fișe,
străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar
firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.
În
aceste condiții, când Aleksei
afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi
va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost
comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și
numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre
acesta și chipul stăpânului din
portret, el constată că „eu și
el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu
bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.
În afară
de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și
de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură
a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților
acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul
întâlnește în carte câteva izbutite
simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel
artistic: șarpele boa (cum
spuneam, în realitate un enorm șarpe
de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta
înfrigurare de localnici și de
arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în
repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.
*
La
rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism,
încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul
personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”,
partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”,
fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise,
ciorne, până și indigourile care au
servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).
Toate
acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase
în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o
astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste...250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde
Hrușciov l-a atacat pe Stalin
mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are
toată încrederea în tovarășii
recenzori”...
Aceasta
fiind poziția oficialilor bolșevici față
de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”),
tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai
bun. Concepută între anii 1955 și
1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”,
povestirea (așa-i spun criticii)
este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.
Iată de
ce povestirea a trebuit să aștepte
până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac
după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov,
care sub titlul „Lenin și Stalin”,
a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă
„dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin
care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri
venite din partea cititorilor și
interpreților dogmatici.
Adică,
fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb
că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici
Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în
sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față
de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate
atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid,
demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul
poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele
de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea
lui Stalin, au fost omorâți prin
înfometare și nici măcar gravele
acuzații formulate de scriitor
împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea
partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că
„principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului
fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar
că toată viața s-a temut de
libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.
Da, căci
în concepția scriitorului
nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”,
motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea
este absurdă și inutilă, cu
necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!
Însă
Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea
Rusiei era fertilizată de creșterea
robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului
rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci
victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât
descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră
necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului...
N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt
de mulțumire din partea tuturor
românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a
intrat împreună cu trupele rusești
în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust,
antiiudaismul și crimele împotriva
evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.
Tot cu un
Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”,
pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac
va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.
Dureroasa
sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt
ani de lagăr cu muncă silnică.
„O zi
din viața lui Ivan Denisovici”,
prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului
Facultății de Matematică și Fizică și
apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului
nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă
siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu
poată fi scoși la muncă), nici
mâncarea astfel raționalizată
ca deținutul să nu moară de foame
și nici aberantele
regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale,
servitul mesei etc.), ci un alt deținut!
Iată de
ce un deținut cu experiență, așa
ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului:
norma de lucru, hrana și timpul
lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de
Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare,
atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
26-27 feb. 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu