Evenimentele
din Decembrie 1989 au întors România pe dos (unii, ca alde Ion Ilici Iliescu,
trag de conceptul „revoluție” ca
gaia de maț) și, în cei 27 de ani scurși de atunci, încă nu s-a înregistrat acea vrere
cârmuitoare, grație căreia țara să poată reveni la normalitate. Da, căci fiind știut faptul că în apele tulburi se pescuiește cu mai mult folos decât în cele limpezi, cui naiba din gașca profitorilor interni și externi îi surâde ideea ca țara să se pună pe picioare? Asta ar însemna ca cetățenii români să fie stăpâni, nicidecum chiriași în propria lor casă/țară, ca legile să aibă aceeași nuanță
aplicativă de la vladică până la opincă și ca democrația noastră original-declarativă să devină
faptic-nedubitativă. Păi, mult mai simplu și mai profitabil pentru sistemul corupt până-n măduva
oaselor, taman acel sistem care a pus România pe butuci, este ca-n masele de
alegători să întrețină, cu
demonică iscusință, speranța de mai bine și să cultive recunoștința pentru
firimiturile azvârlite, astfel ca să-și poată face făcutele după perdeaua încropită din
cârmuitori aparențiali...
Repet
ceea ce am spus și
altădată: Dintre toate crizele abătute în chip programat asupra României (am în
vedere îndeosebi făcăturile economico-financiare și politico-sociale), cea mai perfidă, statornică și subtil-distructivă se dovedește criza moral-spirituală, din a cărei substanță toxică s-a plămădit încet-încet criza identitară!
Într-un
atare marasm existențial,
anormalul a luat locul normalului, iar cetățenii cu scaun la cap și frică de Dumnezeu asistă neputincioși la întoarcerea valorilor tradiționale cu gaibaracele-n sus (pesemne că aidoma lui Mitea
Karamazov, unora dintre compatrioți chiar le face plăcere când constată că se duc la vale
cu capul înainte): răul a făcut rocada cu binele, minciuna cu adevărul, injustul cu justul,
nedemnitatea cu demnitatea, necinstea cu onestitatea și nevrednicia cu vrednicia. Dar nu într-o manieră
formal-accidentală, ci într-un mod atât de general și substanțial
(de sus și până jos), iar prin aceasta
esențial, încât omul cu judecată
și cu bunul simț încă nepervertit, se simte tot mai des în penibila situație de-a nu mai pricepe ce se petrece în jurul lui. De
altminteri, nu spune cu părere de rău venerabilul Neagu Djuvara că în românul
zilelor noastre nu izbutește să-l
descopere pe românul interbelic? Firește că respectiva constatare nu are în vedere exteriorul
românului (îmbrăcămintea, pieptănătura, gestica, mimica), ci interiorul lui
(gândirea, limbajul, sentimentele, năravurile)...
Bunăoară,
conștienți au ba, tot mai mulți români postdecembriști pun semnul de egalitate între curaj și tupeu. Curajul, însă, denotă tărie de caracter,
dârzenie conștientă de sine și un altruism învecinat cu sacrificiul suprem (de pildă,
curajul de-a spune adevărul gol-goluț, cu toate consecințele ce decurg dintr-un atare act temerar, sau curajul
de-a protesta împotriva nedreptății individuale, îndeosebi împotriva celei colective), pe
când tupeul doldora de impertinență este generat de egoism și îmboldit de goana după comorile pe care le mănâncă
moliile și le fură hoții, adică exact ceea ce se întâmplă la tot pasul în atât
de distorsionata societate românească postdecembristă.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
18 feb. 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu