Fuga de România

Marele meu avantaj, față de alți comentatori ai artistului român Adrian Ghenie, este faptul că înainte ca el să fie milionar, un artist cu multe zerori în coadă, eu l-am cunoscut dintr-o fază anterioară, în 2011, când a expus prima oară la Pace Gallery din New York. Ba cred că numele lui i l-am remarcat și mai înainte, la Armory Show, când i-am văzut o lucrare expusă de Mihai Nicodim Gallery din Los Angeles. Acolo i s-a deschis cea dintâi poartă spre America. Deci nu pot fi acuzat de vreo influență, de faptul că artistul a atins o notorietate pe bază de vânzări. Eu eram puternic atașat de arta plastică, eram de ani buni în America și urmăream intens tot ce se expunea în galeiile americane. Și încercam să aflu de ce lipsesc artiștii români în special din zona Chelsea, unde sunt concentrate cele mai multe galerii din America și din lume. Aici este paradisul artei. Și locul îmi era ca a doua casă. Vedeam tot, circa 50 de vernisaje pe săptămână, nu-mi scăpa nimic, experiență pe care am adunat-o în câteva cărți, începând cu FINE ARTS IN AMERICA. Și începusem să descoper și artiști români, și așa mi-am planificat cartea ARIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, la care încă lucrez.

Îl cunoșteam deja pe dl. Boris, sufletul lui Pace Gallery, cel care m-a invitat absolut la toate vernsiajele acestei celebre galerii newyorkeye. Știam și amănuntul că el avea legături cu România, că părinții săi sunt originari din Cluj. Și într-o zi îmi spune că în curând va avea loc verniajul expoziției unui clujean de-al său, un tânăr necunoscut, Adrian Ghenie, în plină afirmare. Normal că m-am dus. Și acolo l-am cunoscut și pe artist. Am discutat cu el. Am scris despre ce am văzut. Evident, nu m-a intersat nici o conjuctură decât valoarea lucrărilor lui. Tot ce am scris despre Ghenie este născut dintr-o atitudine pur estetică. Sigur, era și dorința mea de a prezenta prin presa la care colaboram valoarea unui artist român. Scrisesem în țară serialul de cărți ÎN CĂUTAREA PORTERTULUI IDEAL. Știam că avem artiști mari, deosebiți, comparabili cu marii artiști ai lumii, dar aici, la New York, total necunoscuți. Nici țara nu a făcut nimic pentru ei. Trebuia să fac ceea ce puteam eu singur, cu forțele mele. Și atunci mi-a venit ideea cărții ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK. Desigur, era inevitabilă ideea de a semnala prezența lor, deși anemică, în contextul artei americane și mondiale pe care o vedeam zilnic în galeriile ameriane.
Aceste sunt datele principale ale interesului meu sincer pentru pictura lui Ghenie. Am ținut să fac aceste precizări, fiindcă am observat că în presa din România sunt citat ca adversar al lui Ghenie, ceea ce este o mare eroare. Nu am o natură contestatară fără acoperire, observațiile și rezervele mele sunt orientate spre revelarea a ceea ce este valoros. Și din capul locului am remarcat talentul lui Ghenie, dar ceea ce m-a surprins neplăcut a fost faptul că nu am descoperit în arta lui nimic românesc, nici o pecete națională. Vedeam din plin cum defila aici arta mondială, nu mai era nevoie și de un român să facă ceea ce fac toți. Dacă am scris despre retrospectiva lui Georg Baselitz de la Gagosian Gallery, de ce trebuia să văd și un român care îl imită? Acest lucru l-am reproșat mereu artiștior români, tendința de a imita, de a-i imita pe străini. Ei așa cred că se pot impune în lume, făcând la fel de bine sau mai bine decât ceea ce au făcut alții, care sunt repere. A fost tot la Gagosian Gallery și o retrospecivă a altui mare artist, Francis Bacon. Și m-a surprins apoi uimitoarea asemănare cu lucrările lui Ghenie.

Iar acum, în actuala expoziție, numită „Recent Paintings”, această filiație este explicită, fiindcă Adrian Ghenie își numește multe lucrări (5) „study”, exact cum procedase cu mult înaintea lui Francis Bacon. Ba ani de zile recordul vânzărilor a fost deținut de lucrarea „Three Studies of Lucian Freud” (1969), cu suma de 142, 4 mil. dolari, care acum ocupă locul doi, după „Les femmes d’Alger” de Picasso. În această direcție s-a angajat și Ghenie. Și e suficient să-i urmărim tot experimentul din jurul portretului făcut lui Charles Darwin (?!?).

În ceea ce privește aderența vizuală, m-am lămurit în parte când am aflat că tânărul artist român s-a stabilit la Berlin, unde avea contact cu arta germană, inclusiv cu opera lui Baselitz, cel care a experimentat maniera lui Francis Bacon în tema hitleristă, adică a realizat portretele lui Hitler et co fără chip. Exact cea ce am văzut și la Ghenie, în expoziția din 2011. M-a uimit această legătură nefirească la un român. Ancorarea în modă, tema hitleristă, nu am luat-o decât ca pe un teribilism sau o nevoie instinctivă de succes. Iar când am aflat de filiația lui pe linia Corneliu Baba, când mi s-a spus că și Ghenie este babist, am găsit afinități cu Mircea Ciobanu, a cărui operă este dominată de o aură barochistă, un fel de paradă mistică, în care aurul înconjoară personajele princiare fără chip. Pe linia lui Mircea Ciobanu s-ar fi putut dezvolta ceea ce el nu a reușit până la capăt, căci moartea l-a luat de tânăr (vezi cartea noastră “Jaful secolului”, dedicată acestui artist). Dar Mircea Ciobanu este superoriginal, fiindcă era de o vastitate culturală copleșitoare.

*

Iată de ce și acum, când văd o nouă expoziție Adrian Ghenie la Pace Gallery, nu mă interesează câte zerouri a mai adăugat între timp artistul. El nu este Halep-up. Povestea cu zerourile îi aparție, este problema lui, problema noastră este cu totul alta, ține strict de artă, e legată de întrebarea ce satisfacții artistice, spirituale, ne furnizează artistul?
Am arătat ce s-a întâmplat la o licitație de la Goldart, unde un tablou de-al lui Ghenie, „Flori”, s-a vândut cu 23 mii de euro, o lucrare de început a artistului, care este departe de a anunța pe artistul de succes de mai târziu. M-a surprins să descoper nu ceea ce este definitoriu pentru un artist, faptul că în lucrările de început se află sâmburii viitoarei cariere, așa cum se poate vedea la Brâncuși în primul rând, dar și la Van Gogh și la toți mari artiști clasici sau moderni.

Bun, poate Ghenie este o excepție, mi-am spus. Și privesc acum, la Pace, lucrările lui, care sunt tot déjà vu. Adică mereu te gândești la altcineva, la altceva din ceea ce ai mai văzut. Te gândești la Dada, la experiențele neo-baroc, la abstract expresionism sau la arta narativă, fiindcă toate lucrările lui Ghenie sunt realist abstracte, declanșează câte o poveste sau ilustrează o poveste cunoscută, precum biblica „Fuga din Egipt”, pe care o actualizează, o conturează pe tema refugiaților. Există întâi un Study, varianta colaj, mică, apoi lucrarea propriu-zisă, de mari dimensiuni, numită „Rest During the Flight into Egypt” (Odihnă în timpul zborului în Egipt), reprezentând un tată și fiul său care stau pe un peron, cu bagajele lângă ei, iar în zare se distinge un peisaj deluros, deși poate fi asemănat cu cel alpin din tabloul „The Alpine Retreat” (Alpinul retras), unde refugiații sunt înlocuiți cu o divă pe un șezlong și un câine negru. Serialismul este inevitabil într-o astfel de zonă creatoare, cu inspirația pe distanțe mici. La fel cum se întâmpla anterior și cu seria de lucrări închinate lui Charles Darwin. Așa cum sunt acum seriile „The Storm” (Furtuna) și „Crossing the Sea of Reeds” (Traversând marea trestiilor), o mostră de realism fantastic, anunțate de un Study, dar mai ales seria „Degenerate Art”, începută în 2014 cu un tablou satiric (o capră draconică), ca să culmineze cu agresiunea plastică asupra unui cu totul alt reper, Van Gogh.

Există în arta americană tendința de a imita operele clasice, de a le face cu totul altfel. Am semnalat multe expoziții în care celebrul autoportret al lui Van Gogh din anul 1889 este luat ca suport pentru tot felul de noi experiențe plastice. Este un tablou iconic. Am văzut acest autoportret transformat în mozaic, pictat pe sticlă, fotografiat în fel și chip, combinat cu alte imagini, devenind un cal de bătaie. Iată că acum Adrian Ghenie face din el un portret dadaist, îl îneacă într-o avalanșă de brazde coloristice trase cu bidineaua. Rezultă un fel de monstru-urangutan, de personaj golemic, poate că se potrivea cu expoziția anterioară „Golems”, deși tot ce vedem acum sunt tablouri recente, majoritatea din 2016 (15 lucrări, dintre care 5 de mari dimensuni). Din seria de golemi face parte desigur și piesa „Moloch”, mai puțin reușită, personajul pare o caricatură ruptă din desenele animate sau din umorul surrealist, dacă e să-l comparăm cu reprezentările vizionare realizate de artistul american Michael Zansky, așa cum am putut vedea în atelierul său.

Mai rețin cele trei „autoportrete” (?!?), care pot fi portretele oricui din univers, fiindcă sunt fără chip, înecate în pasta dadaistă multicoloră. Ceea ce făcuse demult un Picasso, în „Tête d’homme” (1931), de pildă. De asemenea, expoziția mai cuprinde două tablouri de mici dimensiuni, jerbe de colorit surrealist, „The Pervert” (Perversul) și „Lidless Eye” (Ochi fără capac), ca și colajul „Saint Christopher”, datat 2017, cel mai recent proiect, care este un study, ce anunță poate o nouă serie. Maniera este tot dadaistă, bine surprinsă în „The Storm”.

Nu discut aici problema talentului, căci Ghenie are un talent puternic. Dar mulți au talent, mii de artiști. Diferența o face viziunea. Deocamdată, Ghenie ne duce cu gândul la infleunțele sub care se mișcă, pe care le-am semnalat. Brâncuși a intrat pe poarta mare a artei mondiale cu ceva românesc foarte vechi, cum spunea Rousseau. El și-a impus noul pe verticală. Ghenie, dimpotrivă, se mișcă pe orizontală, influențele lui sunt recente, pe linia dadaism- baconism. Poate că adună infleuențe universale ca să revină la matcă. Și ar fi bine să revină la matricea națională, fiindcă la rădăcina ei se află seve de neînchipuit. Când le va descoperi, va începe adevărata lui identitate artistică. Ghenie trebuie să impună rădăcinile românești, istoria națională, fascinantul tezaur mitic și religios, superioar unor mituri străine de tip Moloch. În tot ceea ce vedem la Pace Gallery, parcă e o fugă de România, de românism, să nu amintească nimic de originea sa! E ca fuga din Egipt! E adevărat, România nu a făcut și nu face nimic pentru scriitorul și artistul român. Dar trebuie să facem noi pentru ea. Iar dacă vrem ca străinii să respecte România, e necesar să-i prezentăm și apărăm valorile. În „The New York Times” apare doar România protestelor, România corupției. Nu mai ieșim din fatalitatea lui „22, cine-a tras în noi?”. Am cunoscut intelecuali americani care erau fascinați de valorile noastre, despre care le vorbeam, și regretau că nu au știut nimic! Ce păcat că țara nu face nici un efort să le impună! Așa cum fac alte țări cu eroii săi. De ce Ghenie nu ar impune prin arta sa mitul originii la români, eroi legendari, echivalențe plastice ale Sunetului primordial sau de ce nu a făcut experimentul său cu Van Gogh pe imaginea iconică a lui Brâncuși, care e departe de „arta degenerată”, fiindcă el nu și-a tăiat nici o ureche (de aceea o fi arta lui Van Gogh „degenerată”?!). La Paris, Brâncuși a fugit de Rodin, nu de România, ca să rămână cu tezaurul ei. Fuga lui Ghenie, e o fugă de el însuși. Poate că i-am dat de gândit! Și nu mă îndoiesc că el va descoperi sau redescoperi ce a zămislit pământul nostru strămoșesc, adevăratele mituri naționale, că va impune lumii simbolurile românești, așa cum a făcut Brâncuși, și cum l-a influențat și pe prietenul său, Matisse, s-o facă. Ce mândrie de român a fost atunci când cel mai mare muzeu al Americii, Metropolitan Museum of Art, a organizat expoziția cu „iia românească” a lui Matisse?! România are nevoie de noi artiști plastici care să nu fugă de ea, ci s-o reprezinte în lume, care să-i impună valențele, comoara de virtuți ancestrale.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondență de la New York