A vorbi sau scrie despre Dumitru Fărcaş, şi taragotul lui
fermecat, niciodată nu e prea târziu. Am avut ocazia să-l cunosc la un
eveniment mai puţin obişnuit, în care i-am simţit sprijinul, dragostea şi
devotamentul faţă de adevăraţii prieteni şi meleagurile lui natale.
În primăvara anului 1964, Casa de Cultură a Studenţilor din
Cluj Napoca a găzduit un festival studenţesc de muzică şi dansuri populare. Atunci
eram student şi membru în echipa de dansuri a fostului I.P.3 ani din Baia Mare.
Instructor l-am avut pe maestrul coregraf Valeriu Buciu, trecut şi el în lumea
veşniciei, un alt corifeu al exigenţei şi perfecţiunii duse la extremis.
Mica noastră orchestră, formată din instrumentişti amatori,
făcea faţă la repetiţii, nu la un concurs de o asemenea anvergură.
La vremea aceea, Mitru dirija la ansamblul „Mărtişorul” o
formaţie compusă din studenţi proveniţi de la conservator, specializaţi în
studiul diferitelor instrumente.
În preziua concursului i-a spus lui Buciu (se cunoşteau de
la ansamblul din Baia Mare şi erau buni prieteni) că ar dori să vadă cum ne
mişcăm pe scenă pe muzica avută la dispoziţie.
După vizionare, în culise, ce i-a spus Mitru lui Buciu,
redau cu aproximaţie.
„Valere, dansatorii tăi dansează bine, însă ca să câştigaţi
locul I vă voi ajuta cu propria orchestră”.
Maestrul a avut dreptate, concursul l-am câştigat, şi mai
mult, cu o mică orchestră ne-a sprijinit inclusiv la faza finală a festivalului
de la Bucureşti, unde am luat locul III.
Nu ştiu dacă formaţia noastră a fost mai bună decât alte
formaţii (inclusiv a maestrului Dumitru Fărcaş) însă gestul făcut a dovedit o
sinceră prietenie, între doi oameni dedicaţi trup şi suflet actului artistic de
calitate.
Dumnezeu să-l odihnească in pace!
Prof. Vasile ILUŢ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu