Când opoziția
mimează,
nici moțiunea
nu-i mai brează...
Recenta
moțiune de cenzură (a treia
dacă nu mă înșel), inițiată de liberali împotriva Guvernului Dăncilă și – chipurile – susținută de întreaga opoziție (mai degrabă un amalgam fistichiu-conjunctural prin formalul sprijin
pontauriano-udemerist) a picat, adică a avut soarta tuturor protestelor
constituționale îndreptate împotriva
actualei făcături cârmuitoare, care făcătură face încă o dată dovada că deține majoritatea parlamentară, că nu-i dispusă să renunțe la privilegii doar pentru a face pe placul adversarilor
săi de idei și că
europarlamentarele nu influențează
cu nimic jocurile politrucianiste interne.
La urma
urmei nimic altceva decât o surdă și absurdă încăierare a orgoliilor cu pretenții politice, încăierare extrem de păgubitoare pentru țară și
oamenii de rând: de o parte pesedisto-aldiștii cu (ne)izbânzile și înverșunarea
lor demo(no)cratică de a deține
puterea până la alegerile parlamentare din 2020, de cealaltă parte liberalii,
useriștii și alți
opoziționiști de centru sau de stânga, care susțin sus și
tare că rezultatele obținute la
europarlamentare nu doar că le conferă legitimitatea cârmuirii, dar chiar îi
obligă (cică asta le-au cerut alegătorii în timpul campaniei electorale!) să
facă tot ce democrația le
permite, în primul rând printr-o judicioasă moțiune, pentru a
scoate România din fundătură.
Evident,
foarte puțini ipochimeni din
cele două tabere vor avea curajul și onestitatea să recunoască că, pe ultima turnantă a
acestei guvernări anapoda, tuturor le-ar surâde să stea frumușel în opoziție: pesediștilor întrucât nu mai știu pe unde să scoată cămașa cu marile frământări interne postdragniene și, îndeosebi, de unde să mai scoată bani pentru întreținerea unui monstruos aparat birocratic (circa un milion și jumătate de angajați, mulți
dintre aceștia fiind sculele
puterii, adică sinecuriști
neobrăzați și necalificați), respectiv pentru plata la timp a lefurilor și pensiilor; celorlalți (liberali, useriști, pemepiști etc.) le convine să zacă într-o opoziție zgomotoasă și total ineficientă. Din următoarele motive:
1)Cu
toate că liberalii continuă să bată apa-n piuă cu „grabnica salvare a României
de dezastrul pesedisto-aldist”, din spusele liderilor lor (inclusiv din cele
ale lui Ludovic Orban) am dedus că întregul lor program de redresare, mai exact
de asanare socială, se limitează la un set de măsuri de austeritate, precum
reducerea numărului de ministere, diminuarea personalului din instituții prin eliminarea sinecuriștilor și
revenirea întrucâtva la normalitate prin ajustarea veniturilor nesimțite. Nici vorbă, măsuri îndreptățite și
dorite (sunt curios când și în ce
proporție se vor înfăptui ele la
noi), dar cu totul insuficiente pentru actualele nevoi presante ale României.
2)Niciun
partid din așa-zisa opoziție, cu atât mai puțin USR-Plus, nu cred că este dispus să-și erodeze imaginea adjudecată la europarlamentare,
înhămându-se la o guvernare austeră (iar prin aceasta impopulară), fără susținere parlamentară și pe ultima turnantă (cu un an și un pic înainte de alegerile parlamentare). A nu se uita
că anul fatidic al guvernării Cioloș i-a ajutat pe pesediști să câștige
alegerile parlamentare din 2016 cu halucinantul scor de peste 40%...
3)Totul
fiind acuma la noi un joc „democratic” de imagine (posibil joacă de-a democrația), înclin să cred că opoziția a fost chiar mai puțin interesată decât puterea ca să treacă moțiunea.
Păi da,
căci dacă și-ar fi dorit cu
adevărat acest lucru, atunci strategia opoziționistă era unitară în ceea ce privește programul de guvernare, componența viitorului Cabinet și persoana noului premier. Într-o atare alternativă, puteau
liberalii să renunțe la
marota cu impunerea controversatului Ludovic Orban (controversat chiar de unii
opoziționiști) drept premier?...
Sighetu Marmației, George PETROVAI
19 iunie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu