Editorial

Cerșetoria sau profitabila artă a nedemnității umane

            Constatând că, în Sighetu Marmației și în întreaga țară, cerșetoria ia amploare și se impune ca un tot mai sâcâitor fenomen cotidian-citadin, în martie 2016 precizam (printre altele) în articolul Dezvoltarea și diversificarea cerșetoriei în România postdecembristă: „Iar de ai curajul să ieși pe stradă, făcând obligatoriul slalom printre biciclete, cărucioare și mașini (unele cățărate cu totul pe trotuare, altele doar parțial), îndată ești luat în primire de feluriți cerșetori: ba de pirande tinere și cu câte un mucos în brațe, care se agață de tine mai ceva ca scaiul de oaie, ba de cutremurătorul cor al infirmilor tineri și bătrâni (orbi, paralitici, ciungi, ologi), fie târându-se pe jos ca niște uriași crabi ai nefericirii umane și implorând la nesfârșit mila trecătorilor, fie așezați în fața bisericilor, locuri predilecte de cerșit, în chip de icoane vii ale deznădejdii – cu brațele întinse după un bănuț și cu melopeea vocilor tânguitoare”.

            Și îmboldit de iluzoria speranță că apelul meu va intra în atenția numeroaselor noastre organe de ordine publică (altele decât Poliția comunitară, cea ocupată până peste capul ei pătrat cu eterna problemă a parcărilor pe unde, cum, când și unde se nimerește), mi-am încheiat scrierea cu următoarele cuvinte: „Sunt și alte forme de cerșetorie în plină zi și la vedere: ajutoarele sociale dobândite de persoane neîndreptățite la așa ceva, banii smulși naivilor de indivizii ce le toarnă povești despre bolnavi incurabili, călugări și călugărițe care fac o concurență neloială cerșetorilor de meserie…”

            Dar ți-ai găsit să se rezolve ceva în această chestiune nu doar de imagine, ci realmente de sănătate morală obștească! Având în vedere proverbiala „iuțeală” românească, îndeosebi cea postdecembristă, cu care aleșii (președinții de consilii județene, primarii, consilierii) înțeleg să acționeze întru soluționarea tuturor chestiunilor publice neaducătoare de profit consistent pentru ei și ai lor (fârtați, clan, partid), se subînțelege că trei ani constituie un flecușteț în comparație cu lungile perioade de timp când, la comanda politico-tâlhărească a lichelelor, România a bătut pasul pe loc, ba chiar a dat înapoi ca racul în plan moral-spiritual și în compartimentele fundamentale ale vieții social-economice.

            De pildă, s-au scurs treizeci de ani de la Decembriadă (un deceniu peste cei douăzeci de ani de care vorbea bătrâna caiafă bolșevică Silviu Brucan că ar fi necesari României postceaușiste pentru intrarea în normalitate) și starea de lucruri pe aceste meleaguri ilustrează doar progrese aparențiale la consum și comoditate (mașini cu duiumul, alimente infestate și impecabil ambalate, supermagazine cu aproape toate produsele contrafăcute, farmacii la tot pasul, cabinete medicale etc.), nicidecum progrese reale prin investiții guvernamentale, capacitate cârmuitoare, onestitate, cercetare încurajată și plata muncii după adevărata ei valoare socială.

            Acuma, sigur că – în virtutea celor spuse mai sus – actualii guvernanți, în goană nebună după bani pentru lefuri și pensii, au mai strâns nițel șurubul ajutoarele sociale, chit că asistații social (ăștia sunt asistații, nu pensionarii!) reprezintă un apreciabil bazin de voturi pentru putere, în mod deosebit pentru pesediști. Dar ce te faci în continuare cu milogii laici, cu zdravenii milogi în sutane și, mai ales, cu cei care – chipurile – lucrează legal și cu chitanțe?! Pe alde ăștia din urmă n-are de gând nimeni să-i ia vreodată la întrebări în legătură cu chitanțierele și banii înșfăcați de la cetățenii îmbrobodiți?...

            Pesemne că nu, avându-se în vedere faptul că cerșetoria, cu excepția cetățenilor într-adevăr demni, se practică fără jenă în România postdecembrită (firește, în forme adecvate rangului social), de la politruci și până la boschetari: primii cerșesc de la alegători voturile și de la șefii ierarhici hatârurile, respectiv sinecurile protejaților/protejatelor lor; ceilalți smulg de la trecători niște bănuți fie ca să-și ducă zilele, fie ca să-și slujească slăbiciunile.

            N.B.: Feriți-vă, oameni buni și demni, de cunoștințele (necușere) care vă abordează pe stradă cu un zâmbet nătâng și lăbărțat, pentru că după potopul lor de laude și firitiseli o să vă ceară dijma!...

            De fapt, cerșetoria postdecembristă a evoluat atât de mult, încât „specialiștii” ei o tratează ca pe-o artă: cu adevărat arta decadenței românești în ceea ce privește degradarea morală, corupția generalizată, declinul politic și socio-economic, precum și regresul limbii, științei și artelor.

            Căci iată ce recomandă un atare specialist într-ale cerșitului (evident, rudă nu prea îndepărtată cu kafkianul artist al foamei): „Un bun cerșetor trebuie să fie curat, dar nu foarte curat, deoarece excesul de murdărie ucide demnitatea, iar excesul de curățenie ucide caritatea”.

            Sighetu Marmației,                                                 George  PETROVAI

               23 iunie 2019