Ștefan Jurcă - 70

PLEIN AIR

Nici poeții nu mai sunt ce au fost, nu afli de la ei versuri despre vară, primăvară ori despre echinocții și solstiții. Intram cu poetul în Grădina din Colonie, cum ai intra în Grădina Raiului, de acuma, cu poetul , să vedem ce mai face maestrul . Îi spuneam maestru dar el însuși îl numea așa pe maestrul Hamza, omul cu bocanci de infanterist și cu nelipsita-i borsetă pe care o purta ca un pendul pe lângă trupu-i masiv. Cobora și Ilie cel hâtru din cămăruțele atelierului său , dinspre strada Victoriei. Ne așezam pe iarba de lângă atelierul lui Mihai. Mai neplăcut pentru mine era să merg să caut o sticlă de vin, ieftin și bun, în vreme ce ei mă așteptau. De ce să merg tot eu, maestre, că doar și eu am contribuit financiar. Punea fiecare cât avea. Pentru că tu ești străin și ai crezământ, m-a luminat maestrul . Deci eram străin în propria-mi țară. Bine maestre, frumos îți șade. Dar pe asta nu o rosteam, era fraza pe care o mestecam în gând când mă îndepărtam spre magazinele din preajmă. Vroiam să-l conving că și eu comit versuri. Ia să auzim: „ Ca un copil adoarme firul de iarbă”. Foarte frumos, versuri cât mai scurte. Iosif Balla, care trecea pe aproape , uneori, însoțit de un fel de câine fu și el fost poftit la un pahar de vin franțuzesc, adus de Mihai. Bătrânul pictor și-a muiat buzele în păhăruțul cu vin rubiniu și a întrebat: ce vrei ? Arată-le ăstora cum se pictează , dar vezi că sunt scriitori și nici nu știi când vor scrie despre noi. Era pentru prima dată când Mihai ne acorda acest titlu . Ăla de acolo, am rostit arătând spre coșmelia în care, mai târziu, Ilie își ținea iepurii. Pe ăsta l-am făcut de o mie și una de ori, a exclamat , încântat, pictorul cu plete albe . Eram numai ochi și urechi . Pictura în aer liber, plein air, gândeam . Și-a îndreptat privirea ageră spre clădirea principală a Coloniei , a mai tras o gură de vin , pe stânga pânzei , la margine a făcut un fel de cruce și s-a pornit cu pensula , parcă era un vrăjitor mânuind spume colorate. Ce culoare mai vrei ? Culoarea vinului din pahar. Poetul îl sâcâia pe alt chibiț și era să se bată că , nu știu care , nu respectă legile creației. Moș Balla îi dădea înainte . De o mie și una de ori am făcut asta , rostea încet . Ieșea ceva foarte colorat dar semăna cu coșmelia lui Ilie. Trăiam un sentiment straniu , tăceam și priveam , pe furiș, cum se naște opera de artă. O lecție de pictură în aer liber cu asistenți.

Vreau să vă spun că poetul ... ăsta , Nichita , când a fost pe aicea avea ceva , așa... o vâlvă , un corb care s-a ținut după el tot timpul . Era o poveste frumoasă . A băut până la capăt vinul din pahar, nu l-a îmbiat nimeni cu altul , deși vin mai era , și-a adunat sculele și a pornit , cu pânza într-o mână spre atelierul său . S-a lăsat o tăcere penibilă . Într-o vreme l-am auzit vorbind cu copiii: mă voi sunteți foame ? Vă frig slănină . Doar firul de iarbă dacă va mai răsări la fel peste pustiul care este acum acolo . Era un loc cu soare care îmi amintea de casa parohială din satul meu , este tot timpul pe soare, zicea bunicul . Hamza , după o vreme mă îndemna să trecem pe la atelierul maestrului , că are ziua sa de naștere . Dar tu știi bine că este plecat ! Și ce dacă ? Intram în Colonie , pe ușa dinspre Centrul Vechi, câțiva ani la rând în luna februarie , printre arini și brânduși parcă revedeam imagini din copilărie.

Brândușile păreau ireale. Hamza culegea câteva, se uita să vadă dacă nu-l ironizez , ia și tu , zicea de parcă am fi fost în grădina raiului . Le făcea buchețel și le așeza pe fereastra atelierului lui Mihai , că era închis cu lacăt . Avea un bilețel scris de acasă , semnează și tu , zicea că nu se știe cînd sosește maestrul iar cînd va zări brândușile se va bucura. Și peste o lună bilețelul și brândușile erau la locul lor . Pe atunci nici hoți nu erau.

MOHAIRUŢ

Acest animal fantastic ce se numește astfel, e, de fapt reîncarnarea lui Mohair , despre care unii dintre prietenii mei cititori știu destul, unii chiar și cum a plecat din această lume rea . Până la urmă el s-a reîncarnat pe Insula Raiul Pisicilor din extremitatea Larnaca . Era mult iubit Mohairuț, un ghemotoc pufos și cuminte. Mi-am dat seama pe dată că el este de expresie europeană după sunetele pecare încearca să le articuleze.

Mohairuț era foarte calculat dar îi plăcea dragostea, iubea pisicile indiferent de expresia pe care încercau s-o exprime, majoritatea din zona Kitaițî . Iubea pisicile comune, pisicile de rasă, de curte imperială, siameze, strănut de tigru, birmaneze și alte încrucișări ivite din iubirea disperată a pisicilor de la marginea Mediteranei. I s-a dus buhul că este mare futăreț până într-o zi când unui prinț de România i-a plăcut foarte mult animalul. Și-a propus să-l ia cu el în avionul ce zbura din Larnaca către Romania, o țară într-o perioadă de neșfârșită tranziție de la comunism spre niciunde . Astfel a ajuns pisoiul , ascuns într-o cutie de ghete, pe vechiul pământ natal unde l-am întâlnit și eu și l-am îndrăgit de îndată. Mi-am dat seama că este din neamul lui Mohair, alintatul meu pisoi din tinerețe. A trebuit să plec cu treburi prin alte zone și n-am mai știut nimic de Mohairuț. El nu spunea Miau, așa spuneau papagalii din insula Larnaca unde se află Raiul Pisicilor. El articula cuvintele: Bite...biite sau așa ceva, o limbă europeană. Dar când a sosit să mă întâmpine nu spunea decât

miaaau....miauuu...până ce am priceput că a redevenit asiatic , i-au scos hodrobelele, adică l-au scopit.

De atunci privește pe fereastră și visează la lumea de pe insula Larnaca unde este Raiul Pisicilor, la marginea nemaivăzut de albastră a Mediteranei.

Această fotografie a lui Mohairuț a fost realizată de un fotoreporter de origine anglicană, de fapt o curajoasă fiică a albionului care a reușit , prin mijloace specifice , să realieze această fotografie din vila prințului romano- arab. Prințul l-a sechestrat pe minunatul și vigurosul Mohairuț, îl păstrează doar pentru el. Deși are tot ce-și poate dori un asemenea specimen îi lipsește acea mică bucățică, o infinit de mică părticică să poată fi la fel ca înainte, zburdalnic și lipsit de melancolie.Se spunea adesea cât de puțin îi trebuie unui om să fie fericit, dar unui nevinovat pisoi, și mai puțin.

(Texte publicate în Vatra veche, Anul XI, nr. 6 (126), iunie 2019, pag. 62)