„Ceasuri întoarse de vremi” care învârt „roata vieţii”. Privire asupra poeziei Alinei Narcisa Cristian

Motto: „Să nu vorbeşti despre poezie, / dacă nu ai adunat suficiente lacrimi”
(Alina Narcisa Cristian, Vorbirea despre poezie)

Citindu-i cel de-al treilea volum de poezii, Ceasuri întoarse de vremi (Editura eCreator, Baia Mare, 2020), îmi întăresc părerea că poezia poetei băimărene Alina Narcisa Cristian se aseamănă întrucâtva cu poeziile lui Ion Pillat, atât prin formă, cât şi prin înclinația spre introspecţiune.

Majoritatea poeziilor sunt filosofice, cu inserții aforistice și foarte reuşite soluții neaşteptate. Poeta îşi dezveleşte sufletul în faţa cititorului, iar pentru ea poezia este o terapie, într-o lume în care valorile sunt răsturnate. Ea trăieşte la intensitate maximă atât clipele de fericire, cât şi clipele dureroase, pe care le primeşte de la viaţă prin pierderea ființelor dragi (tatăl) sau pierderea iubirii adevărate, iubire în care totuși încă mai crede.

Poeta Alina Narcisa Cristian scrie cu o uşurinţă formidabilă şi nu încearcă să „ne mintă”, ci îşi aşterne pe coala de hârtie emoţiile – durerea, mâhnirea, revolta, dragostea, frica –, visele-reverie, visele-năzuinţă, își cântă și descântă singurătatea, într-un vocabular poetic bogat, din care nu lipsesc neologismele de ultimă oră sau chiar câteva cuvinte inventate de autoare.

Poetă sensibilă, multe din versurile scrise de Alina Narcisa Cristian se rostesc în linişte, aproape în şoaptă. De altfel, însăși poeta, cu toate surprizele-dezmeticiri din strofele ei, preferă intimitatea („Ţi-aş şopti / POEZIA / în urechea inimii” – poezia Şoptire).

Tema volumului este, fără discuţie, iubirea, o iubire idelizată, pură, fără sincope şi umbre, fără incertitudini, o iubire dătătoare de viaţă. „Te-aştept pe aceeaşi stradă a sufletului, / Să-mi cânţi dorul în fiecare notă a curcubeului, / Arco iris ce mi-ai deschis cerul adolescenţei / Cu petale de iubire scrise în stele mângâiate de îngeri” (Să-mi cânţi dorul); „Ar trebui să existe o mare pentru fiecare iubire, / să-şi poată întinde valurile în inima îndrăgostiţilor, / cu dorul ei înspumat să le bată în geam, / să-şi odihnească răsăritul şi apusul pe tâmpla sufletelor” (Dor înspumat); „Am tăcut în povestea noastră / atunci când ar fi trebuit să vorbesc, / şi am vorbit prea mult / când ar fi fost de-ajuns să tac. // Nu ai să ştii nicând / ce preţ am plătit pe un cuvânt, / sau pe tăcerea mea” (Tăcere); „Sărutul tău pe frunte / mi-a amprentat / pleoapa ochiului interior / cu imaginea ta, / izvor de iubire / arteziană” (Izvor de iubire); „M-am cununat cu versul pe-nserat, / Ca martor am luat iubirea noastră / Şi-am aruncat toţi norii pe fereastră, / Să-i fie glasul binecuvântat” (Cununie). Aceaşi tematică, aceleaşi fioruri, aceleaşi versuri profunde regăsim şi în poeziile „Paşii ochilor tăi”, „Paşi de iubire”, „Balanţa iubirii”, „Regăsire”, „Vise”, „Rătăcire”, „Sărut”, „Niciun ceas”, „Trilemă”, „Amintire”, „Criptare”, „Cuţit”, ca și în altele.

Poeta, asemeni multora, se caută, îşi doreşte propriul drum, afirmarea propriei identități, însă cuvântul ei nu e „asemeni multora”, ci marcat de originalitate: „Mi-am băut / paharul de viaţă / în grabă / cu setea deşertului. // Cu buze flămânde de dimineţi / muşcam din răsărit. // I-am pus streaşină clipei, / să-i strâng lacrima cerului / şi apusului însetat de zile” (Buze flămânde); „Sunt întrebări cărora / le căutăm răspunsul o viaţă / şi întrebări la care am vrea / să-l uităm. // Sunt întrebări cărora / le căutăm răspunsul o viaţă / şi răspunsuri care ne iau / o viaţă să le uităm” în poezia (Căutări).

Uneori (cu intenție obiectiv-amară), discursul liric ia aspect narativ redactat la persoana a treia singular masculin: „El e nebun de dor, / şi nu cunoaşte alt cuvânt / decât cuvântul IUBIRE. // El e mereu îndrăgostit / De o altă femeie / De câte ori femeia lui / Se transformă în mamă grijulie, / Iubita drăgostoasă, / Soţia harnică, / Amanta, nora şi gazda perfectă, / Prietena ideală din copilărie” (Nebun de dor).

Câteva poeme, dedicate memoriei tatălui ei, Liviu, sunt de o tristeţe tulburătoare, poeta deschizându-și acum inima ferecată până atunci: „Dacă ne pleacă prea repede / cei dragi, / e pentru că în cer / sunt stele încă nemângâiate” (Stele nemângâiate); „Azi e numai despre tine, tată! / Aruncaţi cu mine-n cer, ca să pot bea, / Pentru-o secundă-a ta iubire, / Să-mi fie perna-n răsărit, / Sărutul tău / pe fruntea mea” (Aruncaţi cu mine-n cer!); „Când ai plecat Dumnezeu a închis ochii pentr-o secundă. / Secundă ce mi te-a furat cu tot cu copilărie. / Nu am înţeles nici azi de ce. / Nu mai avea nici urechi pentru ruga ta, / Între pereţii scorojiţi ai Bibliei şi-ai cărţii de rugăciune, / Fiecare rând era subliniat cu lacrima ta. / Secundă rea, secure-n fiecare anotimp, / Mă cert cu tine. // Era doar lacrima ta. / Secundă ce mi te-a furat cu tot cu copilărie / Nu am înţeles nici azi de ce” (Dumnezeu a închis ochii); „Ţi-am sărutat rănile / cu setea cu care / femeia păcătoasă / i-a sărutat tălpile / lui ISUS. // Le-am uns cu mir / şi le-am şters cu sufletul / şi cu credinţa că / iubindu-te, / te vei vindeca” (Închinare).

Consider, cu riscul de a fi considerat subiectiv (poeta copilărind la bunici, la Lucăceşti, deci cunoscând-o personal), că Alina Narcisa Cristian a ajuns la maturitatea creației; știu că se va menține la nivelul de sus, pentru că o văd impusă deja ca o voce poetică feminină distinctă a Nordului Literar românesc.

Gelu Dragoş