Consider că ar trebui schimbată paradigm istoriografică a înțelegerii
răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784. Răscoala lui Horea a fost
cheia de boltă a istoriei Transilvaniei românești, momentul astral, vorba lui
Ștefan Zweig, al păstrării și apărării identității românilor „neuniți”, așa cum
scriu documentele imperiale ale vremii. Răscoale lui Horea continuă pe un plan
superior mișcarea religioasă de la 1760 condusă de Sofronie din Cioara sau de
către Sfinții Năsăudeni, reprezentați emblematic de către Atanasie Todoran din
Bichigiu. Istoricii români contemporani de la David Prodan, Ștefan Pascu la
Nicolae Edroiu au surprins documentar excelent cauzele și evenimentele
răscoalei lui Horea, dar spiritul epocii din perioada comunismului, teoriile materialiste
de sorginte marxist-leniniste, nu permiteau analiza complexă şi intrarea în
străfundurile spirituale ale mișcării țărănești de la 1784. David Prodan s-a
lansat în monumentala sa lucrare „Răscoala lui Horea”, în evidențierea
caracterului țărănesc și social al mișcării. Ștefan Pascu a marșat pe spiritul
revoluționar al lui Horea, un fel de revoluție burgheză avant la letrre față de
revoluția de la 1789. Istoricul era sub influența istoriografiei ceaușiste prin
curentul protocronist, adică românii din Apuseni au făcut o revoluție de
sorginte burgheză înainte de cea franceză. De aici s-a născut și ideea
influenţei „iluministe” a lui Horea la Curtea de la Viena şi chiar apartenenţa
sa la masoneria austriacă, lucru neadevărat, fiind doar o propagandă de
compromitere a ţăranului român de către istoriografia nobiliară maghiară, că
acesta a acţionat în colaborare cu mediile imperiale şi masonice de la Curtea
lui Iosif al II-lea. Dincolo de interpretarea implementării dreptății sociale a
răscoalei lui Horea subliniată de David Prodan sau a caracterul de eliberare
națională și identitară accentuat de Ștefan Pascu, mai nou se pune de către
istorici accentul pe caracterul reliogios creștin-ortodox a mișcării românilor
din Munții Apuseni de la 1784. Recent a apărut o ipoteză, credibilă și
sublinată de documente, a preotului bucureștean Marian Sava. Acesta susține că
pe lângă sute de preoți ortodocși care au participat la răscoala lui Horea,
chiar unul din liderii răscoalei, Cloșca ar fi fost preot ortodox. Se știe că
răsculații le cruțau viața nobililor maghiari, care acceptau să se boteze la
religia ortodoxă, în ”legea românească”, astfel numeroși nobili scapă cu viață
acceptând botezul. Cei care nu acceptau trecerea la ortodoxie erau uciși. Se
știe că pe vremea lui Horea preoții ortodocși nu aveau drepturi și erau puși la
sarcini iobăgești la fel ca iobagii români, față de preoții uniți recunoscuți de
stat și scutiți de obligații fiscale sau munci iobăgești. Conform istoricului
Mircea Păcurariu la răscoala de la 1784 au participat circa 160 de preoți
ortodocși. Cei convertiți primeau o „țidulă” prin care erau confirmați a fi
ortodocși: „Ăsta-i creștin bun”.
Într-un studiu publicat recent în ”Tribuna Învățământului” Pr. Marian Sava
susține că Cloșca a fost preot:
”Există documente istorice clare,
elocvente, din cel puțin trei surse diferite, independente, care ne descoperă
calitatea (statutul ori vocația) lui Cloșca de preot. Apartenența la preoție a
lui Cloșca a fost menționată de o publicație maghiară, la scurt timp după ce
acesta a fost executat înaintea lui Horea. Mai precis: pe eșafod fiind doar o
cruce orizontală în formă de X, Horea a fost silit să vadă supliciul și
execuția lui Cloșca. În urma execuției amândurora, ziarul unguresc „A Magyar
Hirmando” (Vestitorul Maghiar sau Știri maghiare – n.n.), din ziua de miercuri,
16 martie 1785, deci la șaptesprezece zile de la execuție, când memoria
colectivă, populară, era proaspătă, scria: „Horia, principele imaginar și de
neuitat al Daciei, care a vărsat mult sânge inocent, în ziua de 28 a lunii
trecute a fost uns pentru îndelungata veșnicie la Alba Iulia. Pentru această
sărbătoare princiară au trebuit să vină și să fie prezenți câte 2 sași și 4
români din fiecare localitate unde locuiesc români sau sași. Precum dovedește o
relatare a unui martor ocular, pe când Horia și tovarășul său de tulburări
Cloșca Ion Popa au fost duși la locul pedepsei lor de mii de ori meritate,
Cloșca și-a pierdut întreaga sa vitejie de dinainte, lepădându-și cu totul
înfățișarea omenească (care îl făcea asemănător unui om) în spaimele
tremurătoare ale morții; Horea, în schimb, s-a dus fără a fi schimbat deloc, cu
inima curajoasă, la locul desemnat ca punctul final al ceasului de chin al
vieții sale. Aici Cloșca și-a sfârșit primul viața lui nemeritată în chinuri
groaznice, el fiind zdrobit cu roata din tălpi până la vârful capului, iar
Horea a sfârșit în chip mult mai milos, căci după o lovitură cu roata care i-a
zdrobit femurul drept, a primit imediat lovitura de grație în piept, astfel
încât, precum sufletu-i din trup, tot așa i s-au risipit atât furia, cât și
aspirația la coroana maghiară din sufletul său. În sfârșit, ambilor răzvrătiți
luându-li-se capul cu o secure, ei au fost tăiați în patru bucăți și trimiși
astfel spre a fi expuși în acele locuri unde răscoala lor a pricinuit cele mai
mari primejdii”. Constatăm că publicația menționată anterior conține o
provocare: Cloșca Ion Popa. De ce ziarul „A Magyar Hirmando” numește pe cea de
a doua căpetenie a răscoalei: Cloșca Ion Popa, dacă aceasta se numea Ion Oargă?
Dacă în cazul „numelui” Cloșca se poate afirma că așa era el cunoscut, cu acest
supranume, după cum și Vasile Ursu Nicula era cunoscut cu supranumele Horea,
totuși rămâne întrebarea: de ce Popa? Oare nu cumva Ion Oargă era preot? După
cum s-a putut constata mai sus, la vremea aceea, preoții erau numiți popa: Popa
Ioanăș Căzan din Mesteacăn, popa Costan din Criscior, popa Hagi Crișănuț din
Bistra, popa Nicolae Rațiu, care i-a spovedit și împărtășit cu Sfintele Taine
înainte de execuție. În cazul în care Cloșca a fost preot, atunci am avea și
explicația acestui supranume. Potrivit unei tradiții lui Ion Oargă i se spunea
Cloșca întrucât ar fi fost un om gospodar și strângător. Această interpretare,
însă, este nesatisfăcătoare.”
Autorul studiului Pr. Marian Sava completează ipoteza cu documente:
”Al doilea argument în susținerea tezei
că Ion Oargă a fost preot îl constituie un portret al lui Cloșca, aflat în
arhivele Ministerului Culturii din Spania, localitatea Simancas. Primul care a
făcut referire la acest portret a fost avocatul și istoricul Nicolae Densușianu
în „Raportul înaintat Academiei Române” în 1880. La fila 78 din lucrare,
punctul 735, este descris un portret al lui Cloșca, color, în care „rebelul”
este prezentat în haine preoțești: „Cloșca, figură completă, în costumu
preoțescu și agîtându, la sânu o carte, iar în mâna drepta (e de fapt în mâna
stângă – n.n.) unu bastonu cârligatu”. În 1922, un portret aproape identic este
publicat în două variante, una color și alta alb-negru, de către Ioan C. Băcilă
într-o lucrare ce a apărut la Sibiu. Portretul este descris la paginile 22 și
23 sub numerele 30 și 31. Descrierea este asemănătoare cu cea făcută de Nicolae
Densușianu, indicându-se același fapt, anume că „rebelul” Cloșca este preot. În
plus, explicația dată de autorul portretelor, aflată sub imagine, ne arată și
confesiunea creștină pe care o reprezenta Cloșca și anume: „Closka, Sacerdot al
ritului greco schismatic”, adică ortodox. Ceea ce este foarte important, în
această scurtă prezentare, este anul în care a fost făcută gravura, și anume
„cca. 1785”, iar numele gravorului este I. Mangot. Ioan C. Băcilă, la fila 23,
punctul 31, unde este descrisă gravura alb negru, care îl reprezintă pe Cloșca
în haine preoțești și care a fost făcută tot pe la 1785, ne indică și faptul că
o imagine similară, color, se găsește și în Arhiva Muzeului Național din Pesta.
Este posibil ca și Densușianu să fi văzut aceeași imagine, dar descrierea lui
Densușianu este ceva mai reținută în detalii. Oricum, asemănarea dintre cele
două prezentări (Densușianu-Băcilă), însoțite de imaginile oferite de Băcilă,
este izbitoare, cu precizarea că descrierea făcută de Densușianu este în
oglindă, față de ceea ce prezintă Băcilă. O mică deosebire există între cele
două gravuri oferite de I. Băcilă – una color și una alb-negru – și ea constă
în dimensiunile celor două imagini. Una are dimensiunea de 10,5 x 15cm și
cealaltă de 12 x 15,5cm. Cu toate că I. Băcilă afirmă, la pagina 22, punctul
30, că imaginea cu Cloșca îmbrăcat în preot al „ritului creștin
greco-schismatic” „este o fantezie” (ceea ce nu este exclus), totuși suntem
datori să luăm în seamă câteva aspecte foarte importante ale documentelor
anterior prezentate. În primul rând, jurnalul maghiar publică informația (Ion
Cloșca Popa) la șaptesprezece zile de la execuție, perioadă de timp în care
memoria colectivă este proaspătă, mai ales la un asemenea eveniment care
zguduise un imperiu întreg, iar răsunetul răscoalei se propagase ca un fulger
în toată Europa. În al doilea rând, denumirea de Ion Cloșca Popa apare
prezentată într-un mod firesc în text, ceea ce ne indică faptul că era de
notorietate această realitate, anume calitatea de preot a „rebelului”. În al
treilea rând, gravurile executate, se pare de același meșter I. Mangot, sunt
datate cca 1785, deci tot la scurt timp după execuția lor. Apoi, precizările
făcute sub aceste gravuri, cu privire la calitatea de preot a lui Cloșca, sunt
clare, fără dubii: „sacerdot al ritului greco-schismatic”. Faptul că Ion
Oargă-Cloșca nu a fost prezentat până la Densușianu (și nici după aceea) ca
fiind preot ortodox valah, este posibil să fie o maculare a imaginii sale din
cauza impactului uriaș pe care l-a avut evenimentul în epocă[58]. Având în
vedere cele de mai sus, nu poate fi exclusă posibilitatea ca „rebelul” Cloșca
să fi fost preot ortodox. Probabil că alte cercetări mai aprofundate vor fi
lămuritoare asupra acestor imagini inedite ale lui Cloșca, reproduse după o
realitate posibilă, deloc de neglijat.”
Menționăm că, Pr. Marian Sava vine și cu o interpretare inedită privind
acțiunea din 1907 a lui Ionel IC Brătianu:
”După aducerea în Țara Românească, în
anul 1907, în mod incognito, de către Ion I. C. Brătianu a bisericuței de lemn
din Albac și după înălțarea ei la Florica-Argeș, acesta și-a scris memoriile cu
privire la acest eveniment în cartea sa: Din Țara Moților. Amintiri, în care
afirmă că pentru a nu despărți amintirile privitoare la cei „care au fost uniți
în credință și în luptă până la martiriu, părintele Piso din Brad, a dăruit
bisericii lui Horea porțile împărătești de la biserica lui Cloșca din Cărpiniș
și potirul de lemn de cireș de la biserica din Mesteacăn, unde jurase Crișan”.
Constatăm că Brătianu mărturisește nu numai lupta pentru drepturi a celor trei
pentru neam, ci și lupta acestora în „unitate de credință” până la martiriu.
Dar pe lângă această mărturisire e faptul că Brătianu scrie despre „biserica
lui Cloșca din Cărpiniș”. Oare ce înseamnă „biserica lui Cloșca din Cărpiniș”?
Dacă în cazul lui Crișan, Brătianu e lămuritor, menționând „biserica din
Mesteacăn”, în cazul lui Cloșca nu e la fel de limpede. Clar ar fi fost dacă
Brătianu ar fi scris: „biserica din Cărpiniș, satul lui Cloșca” sau „biserica
din satul lui Cloșca”. Un posibil răspuns ar fi acela că și Cloșca a construit
o biserică, după cum a făcut și Horea: biserica lui Horea și biserica lui
Cloșca. Dar despre Horea se știe că a fost dulgher; există inscripții cu
„semnătura” lui Horea, care sunt încrustate în bârnele de lemn ale caselor și
ale bisericilor construite de el, pe când cu privire la Cloșca nu există astfel
de date. Așadar, „biserica lui Cloșca din Cărpiniș” era biserica unde slujea el
în calitate de „popă”, iar Brătianu a cunoscut faptul că Ion Oargă, zis Cloșca,
a fost preot.”
Liderul răsculaților, Cloșca a fost un element luminat al ţăranilor români din
Ardeal, care şi-a sacrificat viaţa pentru renaşterea politică, economică,
culturală şi, în primul rând, religioasă, de factură creştin-ortodoxă, a
neamului său. Ipoteza preotului Marian Sava, că unul dintre liderii răscoalei,
Cloșca ar fost preot este tot mai credibilă în contextual interpretării
răscoalei de la 1784 ca o resurecție pentru libertate socială, națională și
religioasă a românilor.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu