2.Universalitatea creației lui Adam Mickiewicz
Cel mai mare poet romantic polonez, totodată unul dintre cei mai mari ai
lumii, s-a născut pe data de 24 decembrie 1798 (trei ani după cea de-a treia
împărțire a Poloniei între Rusia, Austria și Prusia), în localitatea Zaosie din
Lituania, ca fiu al avocatului Mikolaj Mickiewicz și al Barbarei Majewska,
fiind educat în spiritul micii nobilimi scăpătate, mai exact – ne înștiințează
Nicolae Mareș - „în spiritul unor tradiții patriotice sănătoase, într-o
atmosferă de dragoste și respect față de semenii săi”. Nici nu era cu putință
altminteri, având în vedere faptul că Mikolaj Mickiewicz, fost oștean al
revoluționarului Tadeusz Kosciusko, „era mult apreciat și respectat de către
compatrioții săi pentru înțelepciunea și patriotismul de care dăduse dovadă în
multe clipe de restriște” (N. Mareș).
Aleksander
Mickiewicz, fratele mai mare al lui Adam, notează în amintirile sale că mama a
fost aceea care l-a învățat pe poet „să iubească tot ce-i mai bun: catehismul,
cititul, câteva fabule de Krasincki și să scrie alfabetul...”
În anul
1815, viitorul mare poet absolvă Colegiul dominican din Nowogrodek și se
înscrie la Universitatea din Vilnius, unde (în 1817), împreună cu un grup de
prieteni apropiați, înființează Societatea Filomaților (iubitori ai virtuții),
„care va organiza acțiuni vădit patriotice și revoluționare” (N. Mareș). Iar
Julian Krzyzanowski, istoric al literaturii polone, este de părere că studiile
universitare îl vor îndruma pe Mickiewicz în două direcții, de care va rămâne
legat până la sfârșitul vieții: „Adam Mickiewicz va pătrunde tainele
literaturii, îndeosebi ale poeziei, însușindu-și, în special, literatura
antică, franceză și polonă, iar ca autodidact literatura germană și engleză.
Cunoștințele dobândite acum îi vor fi de mare folos peste ani în elaborarea cursurilor
sale de literatură latină și slavă. Pe de altă parte, activitatea conspirativă
în organizațiile tinerești, unde în afara unor chemări la autoinstruire, în
sensul de a se înarma cu o pregătire cât mai bună, a avut, în același timp, și
o anumită rezonanță politică, dar care, din pricina nepriceperii de a acționa,
a dat prilej poliției țariste să dea în judecată pe membrii asociației și să-i
expulzeze ân Siberia”.
Tot în
perioada studiilor, ne informează același Nicolae Mareș, „Adam Mickiewicz a cunoscut-o
pe tânăra Maryla Wereszczak, odrasla unei familii de bogătași”, care a fost
obligată de părinți să se căsătorească cu moșierul Wawryniec Puttkamer. Această
„dragoste romantică, naîmpărtășită”, ce-i afectează sănătatea, va exercita o
mare influență asupra începuturilor sale poetice...
Cu toate
astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), în Săptămânalul din Vilnius din 1818 îi apare poezia Iarna în oraș („Zile am stat zăvorâți la
geam așteptând să-nceteze/ Plânsul văzduhului sur și norii cu umede plete,/
Însă, deodată plutind, au prins ireal să danseze/ Fulgi de zăpadă, suavi, pe
turle, pe străzi, pe boschete”), între anii 1819-1823 fostul bursier
funcționează ca profesor la gimnaziul din Kowno, unde citește mult din
literatura germană și engleză (îndeosebi din Goethe, Schiller și Byron), în
anul 1820 suferă enorm la moartea mamei sale, în 1822 apar Balade și romanțe, primul său volum de poezii, în anul 1823 apare
al doilea volum de poezii (în el sunt cuprinse versurile intitulate Străbunii), volum care înregistrează un
însemnat progres literar-artistic și marchează „începuturile romantismului
polonez”, iar în anul 1824 începe procesul tineretului libertar din Vilnius,
proces în urma căruia Mickiewicz și alți compatrioți vor fi deportați (ministrul
educației dă ordin ca ei „să funcționeze în școli cât mai îndepărtate de
guberniile poloneze”), fapt care-l determină pe poet – în octombrie, același an
– să părăsească Polonia pentru totdeauna.
Se
îndreaptă spre Petersburg, unde va lega prietenii cu viitorii decembriști, apoi
spre Moscova, unde-l cunoaște pe marele romantic rus Al.S.Pușkin, cel care-i
inspiră poezia Prietenilor ruși,
inclusă în Străbunii: „Unde sunteți?
Rîleev, cu-ngândurarea feții./ Mai drag decât un frate, de-al țarului necaz/ La
stâlpul infamiei trimis s-atârne azi;/ Blestem pe-acele vremuri care-și ucid
profeții!”
În anul
1825 întreprinde o lungă și fertilă călătorie în Crimeea, rodul ei fiind
cunoscutele Sonete din Crimeea (Stepele din Akerman, Navigație, Furtuna, Baccisarai, Baidarul, Pelerinul), dar mai ales tulburătorul Aiudah: „Ce drag mi-e, când mă reazim la Aiudah de-o stâncă,/ Să
văd cum înspumatele undelor cirezi/ Dau buzna una-ntr-alta ca argintii zăpezi/
Și-n mii de curcubee mărețul arc și-aruncă!”
Împreună
cu Sonetele de dragoste ( Amintire, Laurei, Dimineața și seara,
Vânătorul, Danaide, Scuza etc.),
splendidele creații din Crimeea văd lumina tiparului la Moscova, în anul 1826.
De pildă, ne spune Nicolae Mareș, sonetul Scuza
„constituie o importantă mărturie a faptului că în timpul șederii sale la
Odesa, ca și în Rusia, în general, poetul a fost urmărit de spioni politici
mascați, ceea ce l-a făcut să pozeze că duce o viață lipsită de griji, iar
distracțiile îl satisfac din plin”: „În cârd cu cei de-o seamă, cântam și eu
iubirea./ Mă lăudară unii, alții șoptiră-ncet: «Numai iubire, jale și chin e
ăst poet,/ Nimica alt nu știe, sau i-o lipsi simțirea»”.
Toți
criticii literari sunt de părere că, din perioada șederii în Rusia, poemul Konrad Wallenrod constituie cea mai
izbutită creație mickiewicziană, prin aceea că reprezintă strălucitul răspuns dat
de poetul polonez evenimentelor rusești din decembrie 1925: nu numai că eroul
principal, „fără să fie un renegat, poartă conștient masca prefăcătoriei pentru
a se putea împotrivi mai bine dușmanului crud” (N. Mareș), căci fiind trădarea
„singura armă a sclaviei”, Konrad va apela la ea în mod deliberat, dar
influența poemului asupra revoluționarilor polonezi a fost atât de puternică,
ne face cunoscut Maurycy Mochancki (compatriotul poetului): „Dacă n-ar fi fost Wallenrod, n-ar fi fost Belwedere
(răscoala din noiembrie 1830)”.
La
începutul anului 1829, deci cu puțin timp mai înainte ca poetul să părăsească
Rusia pentru totdeauna, la Petersburg apare o nouă ediție a creației acestuia,
unde – pe lângă lucrările publicate anterior – mai sunt incluse poemul Farys și articolul Despre critica și
recenzenții varșovieni, articol în care „autorul combate cu vehemență pe
pseudo-clasicii liberali din capitala Poloniei, ridicați împotriva
romantismului” (Nicolae Mareș).
Mai
înainte de-a se stabili în anul 1832 la Paris, unde apare Asociația democratică poloneză, A. Mickiewicz se duce la Berlin
(aici audiază cursurile filosofului Hegel), îl vizitează pe Goethe la Weimar,
primind „din partea autorului lui Faust
un autograf și o pană”, pe urmă vizitează Dresda și Praga, după care trece prin
Elveția spre Italia, zăbovind mai mult la Roma și Veneția.
Departe
de țară și cu nestinsul dor de ea în inimă, marele poet scrie în 1830 Către o mamă poloneză („O, mamă
poloneză! Al geniului adânc/ De-l vezi în ochii fiului iubit,/ Și dacă se
răsfrânge, pe fruntea lui de prunc,/ Mândria ce-n poloni a viețuit”), în 1831
elaborează partea a III-a din poemul Străbunii,
în 1832 apare lucrarea Cărțile poporului
și ale peregrinării polone (magistral îndreptar moral-politic adresat
emigranților polonezi, care – ne informează N. Mareș - erau „învrăjbiți în
certuri și dispute sterile”), iar în 1934 apare la Paris poemul Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământuri în Lituania, opera cea mai reprezentativă
din literatura polonă, ce „constituie un fel de epopee populară, alcătuită
dintr-o serie legată de povestiri și tablouri” și a cărei valoare „îl ridică pe
Mickiewicz în rândul celor mai mari poeți din veacul al XIX-lea” (Edgar Papu în
Literatura universală, anii III-IV
uman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976).
Într-adevăr, căci vibrantele versuri patriotice ale
acestei vii și luminoase enciclopedii „a vieții și culturii populare” (Mieczyslaw
Jatrun) au fost rostite de generații întregi de emigranți polonezi, inclusiv de
bătrânul Skawinski, personajul principal din duioasa nuvelă Paznicul farului a lui Henryk
Sienkiewicz: „Lituanie natală! poți fi asemuită/ Cu însăși sănătatea: ți-o știe
măsura toată/ Doar cel care te pierde. Oftând azi după tine,/ Întrega-ți
frumusețe o cânt cum se cuvine”...
În anul
1840, Adam Mickiewicz va fi profesor de literatură latină la Universitatea din
Lausanne; anul următor revine în Franța pentru a preda la Collège de France un
izbutit curs de literaturi slave (polonă, rusă, ucraineană, cehă, slovacă,
literaturile popoarelor sud-slave) și de creație populară; în 1844 ajunge
funcționar la Biblioteca Arsenalului, unde se simțea „îngropat printre
cadavre”; lucrarea Expunere de principii se
tipărește în 1847; în anul revoluționar
1848 merge la Roma și înființează o legiune poloneză; în 1849 scoate ziarul La tribune des Peuples (eveniment cu
implicații românești, precum am arătat în prima parte a acestui articol),
pentru ca în fatalul an 1855 să-și ardă toate manuscrisele și să plece la
Constantinopol, cu intenția de-a organiza și aici o legiune poloneză, dar unde
este răpus de holeră pe 26 noiembrie. Rămășițele sale pământești au fost mai
întâi transportate în Franța și înmormântate în cimitirul Montmorency, de unde,
în anul 1890, au fost duse în patrie și înhumate în capela vechiului castel al
dinastiilor regale poloneze din Cracovia.
De
precizat că opera lui Mickiewicz a fost cunoscută și apreciată la noi în țară
încă din veacul al XIX-lea (Gheorghe Asachi, de exemplu, cunoscător al limbii
polone, se inspiră consistent din marele bard polonez), traduceri fiind făcute,
printre alții, de George Coșbuc, Eugen Grosu și Ileana Zara. Dar de-o adevărată
cunoaștere a creației acestuia se poate vorbi doar în a doua jumătate a
secolului trecut, grație tălmăcirilor de înalt nivel artistic făcute de Miron
Radu Paraschivescu, în primul rând, apoi de Virgil Teodorescu și Vlaicu Bârna.
De altminteri, ediția de față cuprinde numai traduceri efectuate de cei trei,
plus câteva Postume traduse de
editor, precum: „În vorbă-i dorința, în muncă-i puterea./ Mai grea-i o zi de
trăit decât o carte de scris” (Vorba și
fapta), sau „De la alții dobândești cunoștințe și parale,/ Înțelepciunea e
rodul eforturilor tale” (Înțelepciune).
Închei
cu două admirabile puncte de vedere despre poetul național al polonezilor:
primul îi aparține romanticului polonez
Zygmunt Krasinski („a fost miere și lapte, fiere și hrană spirituală. Din ele
toți ne tragem...”); al doilea a fost prins de însuși Mickiewicz în
nepieritoarea montură a Străbunilor:
„Eu și patria-s totuna:/ Mă cheamă Milion – căci pentru milioane/ Iubesc și
îndur cătușe”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu