Adevăratul dar al CRĂCIUNULUI…

 

În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt își amintește de căldura și buna-voie pe care le aducea Crăciunul. Generalul Zossima, cu barba albă de patriarh, în evantai, era Moș Crăciun. În fascinația luminilor din casa familiei Șeteanu, barba lui Moș Crăciun părea anume coborâtă din cer și sfințea locul. Afară, strada era tăcută. Era ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător și de blând.

Percepem în pagina Jurnalului fericirii un calm al aducerii-aminte; o împăcare, un echilibru al înlăuntrului; o neoprită mirare și un reverb al bucuriei. Într-o pericopă, Papa Benedict al XVI-lea propovăduiește că adevăratul dar al Crăciunului e bucuria; și, am adăuga, dorul de acasă, chiar dacă ești acasă, exprimând inefabilul Sărbătorii, reînvierea acesteia în preaplin de adevăr și frumusețe. Ideea apare, în nuanțe, în consemnările părintelui-profesor dr. Ilie Moldovan din volumul Ecouri liturgice din etnogeneza românilor. Colinda creștină din sudul Transilvaniei:  Să nu uităm că prin Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, pe care îl proslăvește colinda străbună cu refrenul Lerui Ler, veșnicia însăși a intrat în timp. Desigur, Nașterea Pruncului Iisus e ordine spirituală prin care ființei umane, eliberată de vicleșugurile finitului, i se deschide cale spre azurul suitor al mântuirii; știind că trebuie să fie mereu în ceasul-lung al nopții Nașterii, precum îngerul înalt care s-a pogorât, ținându-i  de urât Fecioarei și aprinzându-și degetul spre a vesti Lumina.  Scria Lucian Blaga: Arde Îngerul lui Dumnezeu / ca o lumânare de său. Acum, în cel mai tandru perpetuum mobile, cel al copilăriei, suntem precum îngerul înalt din colinda blagiană.

Aducerile-aminte ale trăirilor pure, vestind Lumina Nașterii, cele genuine, plăpânde, dar cât de înălțătoare, ale copilăriei, devin  timp continuu, al neuitării, al veșnicei reîntoarceri, al edificării ființei. Un timp răscolitor al cărui mesaj, cel al iubirii creștine, este, credem, fără de sfârșit; văzduh al nădăjduirilor, al mistuirii în rod sufletesc, al lămuririi spiritului. Într-o asemenea dezbatere, cei atinși de răul veacului  sau răul sufletului susțin contradicția – detalia Mircea Vulcănescu – dintre explicația rațională a spiritului și credința mistică, dintre explicare și neexplicare. Contradicție sau taină? Filozoful citează din Acatistul Buneivestiri: Pe ritorii cei mult vorbitori îi vedem, Născătoare de Dumnezeu, că-ți stau înainte ca niște pești fără de glas, că nu se pricep să spună în ce chip și fecioară ai rămas și ai putut naște. Iar noi, de o taină ca aceasta minunându-ne, cu credință cântăm. Pasiunea de a cunoaște cu unealta și spiritul critic e primejdioasă în trăirea religioasă, crede Mircea Vulcănescu, răpindu-ne sancta simplicitas și evlavia din suflet. Unde mintea modernilor șe așează în scepticism și negare, cântărețul Icosului aduce motiv de și mai tare adorare întru bucurie, aici având compozitorul Icosului ceva ce ne lipsește nouă când ne apropiem de textul Acatistului.

Să le privim acestor zile frunza de brad, ascultându-le COLINDUL, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

 

Valentin Marica/UZPR