Andrei Marga: Întrebări stringente

 

Am răspuns la întrebările puse de domnul Iulian Talianu, directorul revistei „Tomisul cultural”, din Constanța. Fiind de actualitate, reiau răspunsurile la o parte dintre ele.

Iulian Talianu:Vă invit, domnule Andrei Marga, fost ministru al educației naționale și ministru al afacerilor externe al României, să intrăm direct în subiect. Cum bate vântul politicii în Uniunea Europeană?

Andrei Marga: După startul bun și progresele Uniunii Europene până la mandatele lui Jacques Delors și Romano Prodi, au urmat sărăcirea ideilor și birocratizarea, căreia nu i se dă de capăt. Deja Helmut Schmidt atrăgea atenția că este neprecaută și riscantă extinderea cu orice preț a Uniunii, în locul integrării bine gândite. O spun astăzi reprezentanții multor țări și cei mai importanți intelectuali publici europeni de azi – de la Habermas și Piketty, la Bootle sau Wirsching.

Politica la nivelul Uniunii Europene are acum cel puțin încă trei probleme. Prima este aceea că trebuie revenit la tratatele de aderare, care și-au asumat că parlamentele și guvernele statelor naționale își păstrează autoritatea. Unificarea europeană are de progresat, dar în clipa de față este, din nefericire, prea puțin pregătită. Deși în țările comunitare există centre capabile să dea soluții, se trece peste vocea lor.

A doua problemă, cum se observă în argumentele ce vin abundent din Franța, Irlanda, Polonia, Cehia, Ungaria și din alte țări, este reforma instituțională a Uniunii Europene. Este nevoie de o reformă care să înlăture decorativitatea parlamentului european, să aducă Comisia Europeană sub control democratic și să lămurească ce este cu Consiliul, care nu are legitimitate să decidă. Reforma va trebui să democratizeze funcționarea Uniunii Europene și să facă loc creativității istorice.

A treia problemă este scăderea calității deciziilor. De pildă, simple sancțiuni nu sunt politică. A avea politică presupune viziuni asupra viitorului – științifico-tehnologice, sociale, juridice, culturale – și a pune în mișcare forțe capabile. Lumea devine acum scena competiției – să sperăm nu și a confruntării – supraputerilor, dar, în optică europeană firească, istoria nu se reduce la interacțiunea acestora. Aria culturală europeană ar avea ceva propriu de spus.

I.T: Aveți o experiență apreciată de colegii dvs., așa că este firesc, să vă întreb: Cum trebuie să fie o universitate ca să fie performantă?

A. M.: Se pot spune multe – am și publicat o carte pe acest subiect (Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, București, 2016). Rezum opinia mea spunând că ceea ce numim universitate performantă are trei componente: cadre didactice de nivel respectabil, selectate meritocratic; administrație academică inovativă, capabilă să pună în relief una sau mai multe realizări aparte ale acelei universități; stimularea creativilor. Vă dau doar câteva exemple.

Am cunoscut cele mai bune universități din lume și am cooperat îndeaproape cu zeci de lideri academici. Nu am auzit pe vreunul să se ocupe de posturile copiilor, ginerilor, rudelor etc. în universitatea pe care o reprezentau. Aceștia puteau concura, firește, dar în alte locuri.

Apoi, concursurile trebuie să fie cât mai largi ca suprafață de recrutare. Nu există în lumea de referință ocupare de posturi universitare prin avansare sau prin regionalizare. Plagiatul este socotit, pe bună dreptate, furt și îl scoate definitiv din cursă pe orice făptuitor.

Parohialismul este contraproductiv. O administrație universitară trebuie să privească spre vârfuri! Se pot înșela, desigur, și unii dintre cei socotiți mari. De exemplu, un președinte de la Harvard a trebuit să recunoască la urmă că, prin măsurile sale, doar a sprijinit o nefastă segregare socială a tinerilor. Și a regretat. Oricum, nu optica neinformată sociologic, ideologia și scientismul mărunt fac orizontul, ci cultura instituțională.

O administrație universitară trebuie să fie capabilă să inițieze și să scoată în față realizări aparte. Mărturisesc că în cei nouăsprezece ani în care am condus Universitatea Babeș-Bolyai am căutat, împreună cu colegii mei, să o profilăm în context național, european și mondial consolidând o tradiție de cercetări experimentale în științele naturii și de studii factuale în științele sociale, lansând formula organizării multiculturale cu bază linguală, structurând studiile teologice conform premiselor din Transilvania, dezvoltând un angajament fără precedent în învățarea limbilor și atrăgând vârfuri intelectuale de nivel european și mondial în activitățile ei. Ce s-a realizat este consemnat în publicații din diferite țări și, firește, în istorii (vezi, de pildă, Ovidiu Ghitta, coord., Istoria Universității Babeș-Bolyai, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013) și alte cărți din țară.

Trebuie asumată continuu misiunea universității. Încă Humboldt accentua acest aspect. Azi este de insistat că universitatea nu este unitate comercială, nici asociație civică, nici întreprindere, ci o unitate dedicată cunoașterii avansate și formării de creatori. Iar studenții nu sunt nici obiect al educației, nici clienți, cum se crede, ci parteneri. „World class university” – care a devenit deviză de când China s-a relansat – nu este posibilă fără ancorarea universității în nevoile propriei societăți.

3.Ca ministru al educației naționale, ați pus bazele unor reforme în învățământ. Mulți povestesc și astăzi despre ele. De ce s-a deteriorat starea învățământului în ultimii ani?

A. M.: Era o reformă concepută la nivelul Poloniei, Ungariei și Cehiei de atunci și aducea învățământul românesc la nivelul foarte bun de la acea oră. În 1999, am și deschis, la Washington DC, ca invitat, desigur, împreună cu ministrul Braziliei, Conferința Mondială a Educației, organizată de Banca Mondială, fiind considerați exponenți ai celor mai dinamice țări în reforme. Se refăcuse încrederea concetățenilor în învățământul din țară. Însă, după 2001, s-a părăsit reforma, din cauza nepriceperii decidenților. Au venit miniștri fără pregătire managerială sau fără experiență în învățământ sau incapabili de decizii de talie națională. După 2001, încrederea concetățenilor în învățământul din țară s-a redus progresiv. Acum se trăiește, ca fenomen nou, fuga tinerilor de acest învățământ. Mai salvează situația învățământul preuniversitar privat, din unele localități, dar este prea puțin și cam târziu. Acum, decidenții nu știu face reformă și nici nu fac. Presa a susținut în 1997-2000 reforma. Acum, debusolarea este generală. Măsuri mărunte, fără orizont!

4.De ce se înregistrează (în România) cel mai mare abandon școlar din Europa?

A. M.: În 2000, ca ministru al educației naționale, împreună cu colegii din județe și din minister, redusesem abandonul școlar la aproximativ 2%. S-au luat atunci multe măsuri (vezi A. Marga, Anii reformei 1997-2000, Efes, Cluj-Napoca, 2006). Acum, așa cum se declară, abandonul școlar trece de 12%! Cauzele sunt multe. Le enumăr, doar.

Dezinteresul și amatorismul autorităților sunt cauza principală. Desființarea de școli în 2010-2014 în sate și periferii cu puțini elevi a fost o mare eroare.

Ca ministru, am dat atenție specială comunităților romilor sub aspectul condițiilor de școlarizare. Cu o organizare adecvată, romii au venit la școală. Acum, tot mai mulți copii de romi cerșesc la supermarketuri.

Suprema cauză a abandonului școlar este însă deteriorarea tot mai gravă a condiției materiale a familiilor. S-a ajuns, din nou, la nefastele recorduri interbelice: copilul nu e lăsat la școală căci trebuie să agonisească hrana familiei păzind oi, lucrând la fân, sau chiar cerșind. Nu mai vorbesc de revenirea slugăritului. Nesfârșit de trist în Europa secolului al 21-lea!

5.De ce înregistrăm cel mai mic consum de carte pe locuitor? Au pierdut românii plăcerea lecturii?

A. M.: Discuția ar trebui dusă până la detalii tehnice. Trec în revistă rapid doar câteva cauze.

Este vorba de prăbușirea bibliotecilor publice din România. S-a încercat timid și sporadic învierea lor, dar, să fim onești, este doar pentru raportare! Dacă tot se discută de PNRR, ar trebui văzut cât s-a prevăzut pentru reabilitarea bibliotecilor publice. Nesemnificativ!

A scăzut lectura la profesori și la formatorii de opinie. Nu se mai traduc scrieri de referință din ceea ce se publică pe plan internațional, ci mai mult cărți de manipulare. S-a destrămat rețeaua națională de distribuție a cărților și presei, despre care va trebui discutat ca subiect dramatic pentru România actuală.

Este prea slabă dezbaterea publică în societatea noastră. În unele țări se citește oriunde – în tren, în avion, așteptând la un rând etc.. La noi, dezbaterea fiind redusă, nu se stârnește suficient un interes pentru carte.

Trebuie gândită refacerea interesului pentru lectură în cadrul unei regândiri a competitivității produselor României, a unei reforme chibzuite a educației și a unei refaceri a vieții publice din țară! Așa cum funcționează acum viața publică din România – cu numeroși căpătuiți, nepricepuți și amatori la decizii – nu se poate da soluție nici la asemenea chestiuni.

6.De ce este în scădere nivelul profesional?

A. M.: Și aici este un subiect cu multe dependențe. Enumăr, doar, câteva cauze.

Emigrația a scos din țară oameni mai calificați și mai motivați să muncească. Apoi, în societate se fac cariere fără merite (politruci, pile, nepotism, favoritisme sunt cât vrei!), de sus până jos. Iar sistemul de „desemnare personală” în funcții – care, în treacăt fie zis, încalcă Constituția – este fără analog în Europa actuală! S-a pierdut, în orice caz, motivația legată de mobilitatea socială ascendentă, încât mulți tineri nu se mai simt încurajați și nu se mai ostenesc să se pregătească. Mai departe, descurajarea întreprinzătorului autohton are și efecte în profesionalizare. În sfârșit, s-a distrus curriculumul național în învățământ, încât pregătirea școlară, liceală, profesională și universitară este fără orizont profesional clar.

Odată cu înviorarea inițiativei private locale, crește nivelul profesional. În agricultură avem probe. Dar refacerea acestuia durează.

7.Cum trebuie să fie infrastructura unei universități pentru ca ea să fie competitivă?

A. M.: Infrastructura universităților trebuie să fie normalizată sub aspectele: spații didactice, cămine pentru studenți, echipare electronică, dotarea laboratoarelor. Dar să rămânem realiști – doar cu infrastructură bună nu iese mare lucru. Îmi vin în minte acum trei experiențe.

În cele cinci mandate la conducerea Universității „Babeș-Bolyai”, am adăugat vreo douăzecișicinci de clădiri la patrimoniul instituției și am realizat cea mai mare dezvoltare a universității clujene din istoria ei. Cu cincizecișicinci de mii de studenți, s-a atins, în 2009, maximumul într-o universitate publică din țară. În 2011, de la Shanghai s-a anunțat că universitatea este vizată pentru a intra în lista primelor cinci sute de universități din lume, în cel mai exigent clasament existent.

Apoi, totul a slăbit. După plecarea mea, în 2012, a scăzut cu o treime efectivul de studenți, dar, paradoxal … se cumpără clădiri, evident din alte interese. A scăzut și restul.

Am lansat, de exemplu, construcția Facultății de Științe Economice, cu finanțare de la guvern și din resurse proprii. Nivelul de echipare era atât de ridicat și de strălucitor încât rectorul universității din Viena, care mi-era oaspete, m-a întrebat: „spune-mi Andrei, aici se și lucrează?”. Am răspuns că „nu este expoziție!”. Doar că, după ani, acel rector, un eminent economist, a avut dreptate. Dintr-o investiție la vârf, nu a ieșit mare lucru, nivelul facultății, în context mai larg, fiind acum banal.

Am investit mult ca rector în echiparea la nivel internațional a laboratoarelor de fizică, chimie etc. De pildă, la un moment dat, se opera în universitate cu patru aparate electronice cumpărate, în vreme ce universități vestite din Europa închiriau unu. L-am invitat în vizită profesională pe consilierul președintelui american pentru relația universități – cercetare – industrie. A venit, a văzut laboratoarele și a spus public: „sunteți supraechipați (overendowed), dar vă mai trebuie idei în cercetare și o politică a cercetării științifice și tehnologice”.

8.Cum ar trebui făcută selecția valorilor?

A. M.: Subiectul meritocrație ar trebui adus în miezul dezbaterii publice din țară. Ar trebui, totodată, învățat din ceea ce fac pentru meritocrație alte țări. România și-a distrus, din nefericire, în ultimul mai bine de un deceniu, și meritocrația pe care o agonisise.

În orice caz, este nevoie de competiții pentru posturi cu criterii bine formulate, legate de miza postului, de pildă. De criterii care se referă la ceea ce poate face un candidat cu mintea și brațele lui. Este nevoie de competiții curate, nu de cele viciate.

În competiții, este vitală depolitizarea. Îmi amintesc un caz din istorie. Virgil Bărbat, în prima parte secolului trecut, era un tânăr cultivat și excelent pregătit în Elveția, Germania, SUA. Revenit în țară și fiind profesor de limbi la Sf. Sava, a intrat în cercul lui A.C. Popovici și l-a criticat în manifestări publice pe Nicolae Iorga. Marele istoric și-a dat însă seama de valoarea tânărului, l-a chemat la el și l-a întrebat dacă nu ar fi de acord să preia catedra de sociologie, etică și estetică la Universitatea românească din Cluj, după Marea Unire. După cum se știe, a și preluat-o. Cât de repetat este un gest ca cel al lui Nicolae Iorga?

9.Dumnezeu a creat lumea, dar a lăsat și oamenilor de lucru. Ce le-a lăsat să lucreze?

A. M.: În tradiția de la noi se spune simplu „Dumnezeu ajută, dar nu bagă în traistă”. Îl ajută, așadar, pe cel care și face ceva să se ajute! Folosesc în analizele mele argumentul că în Facerea, prima carte a Bibliei, Dumnezeu creează lumea, o diriguiește, o izbăvește, dar le spune oamenilor că le-a rămas de lucru pentru a face lumea cum vor. Vor o lume fără privațiuni, cu bogăție de bunuri? Una cu valori? Cu dreptate și iubirea aproapelui? Cu frumos și alte valori? Le vor avea, dacă lucrează pentru ele. Altfel, vor avea mai puțin. Așadar, ca să rezum sub cât mai puține cuvinte, ce le-a lăsat Dumnezeu oamenilor să lucreze, acestora, deci oamenilor, le revine producerea de bunuri, democratizarea, dreptatea și morala iubirii aproapelui.

Personal, împărtășesc teodiceea ce reafirmă că Dumnezeu îi pune pe oameni în fața lucrării proprii pentru ceea ce vor să trăiască, dar îi și trage la răspundere în raport cu poruncile sale. Este și singura teodicee realistă. Ea precedă separarea iudaism-creștinism și denominațiunile creștinismului, care sunt o altă discuție.

10.Ce ar trebui să facem pentru promovarea culturii naționale?

A. M.: Am expus multe considerente, ca președinte al I.C.R., în alt loc (A.Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, 2014). Nu este aici spațiu pentru discuție extinsă. Subliniez însă câteva aspecte.

Când am predat la universitatea din Viena, am intrat în contact cu principalii istorici ai Europei de Sud-Est. Mare mi-a fost mirarea să constat că cel mai bun istoric român al zonei, din deceniile recente, David Prodan, nu era cunoscut de specialiști. Iar dacă David Prodan, cu scrierile sale monumentale, nu era cunoscut, ne dăm seama cum erau alții!

Acum, rămân uimit că nu prinde și la noi o tradiție de importanță capitală în alte culturi – cea a monografierii marilor creatori și inventatori. Câte monografii complet documentate sunt elaborate în țară? Prea puține! Observăm că nu s-a scris nici la Centenar o istorie a ultimului secol al României prin exploatarea completă a arhivelor.

Trebuie recunoscut că prestigiul culturii române nu a sporit în ultimele decenii, deși s-a cheltuit mult pentru aceasta. Cum am spus și altădată, decât actualul sistem mercantil și aranjist de promovare în exterior a culturii, mai bine s-ar investi în câteva librării cu cărți românești și în săli de expoziții în Paris, Berlin, Londra, New York, Beijing, Budapesta, Viena. Nu costă mai mult și este incomparabil mai eficace!

Ar trebui înțeles că o cultură națională convinge dacă este luată în întregime. Adică nu este redusă la literatură, ci include, de asemenea, descoperiri și inovații în științe, tehnologii etc. și opere ale reflecției filosofice și teologice. Literatura de bună factură, ce captează condiția umană pe lume, nu poate fi decât la inima omului care suntem fiecare, dar înțelegerea culturii trebuie lărgită. Este o condiție de relevanță!

Mai trebuie înțeles că promovarea externă a culturii naționale nu dă rezultate dacă nu este și o promovare internă corespunzătoare. De aceea, am și pus la momentul potrivit problema acțiunilor, să zic așa, „descentralizate” de promovare adecvată a lui Constantin Brâncuși, George Enescu, Liviu Rebreanu, Herman Oberth și a altor creatori sau inventatori. S-a făcut prea puțin pentru profilarea lor pentru publicul larg, din țară și din afară, în locurile din care provin.

Ar trebui făcută, de asemenea, distincție între opere culturale și oportunisme propagandistice. Orice țară matură face clar această distincție. Scrieri de conjunctură propagandistică sunt oriunde, dar ele nu dispensează de opere durabile.

11.Cum arată, în opinia dvs., arhitectura de securitate europeană?

A. M.:După Al Doilea Război Mondial, securitatea a fost asigurată în Europa prin înțelegeri internaționale de anvergură. Acordul Nixon-Mao Zedong – Zhu Enlai din 1972, acordurile de la Helsinki din 1975, înțelegerile Reagan – Gorbaciov de la Geneva și Reykjavik, înțelegerile Bush-Kohl-Gorbaciov au pus și Europa pe calea asigurării securității propriului stat, împreună cu securitatea celuilalt. Tratatele integrării europene au reafirmat principiul securității împreună cu vecinul. La rândul meu, consider că securitatea europeană presupune suveranitate națională adusă la datele istoriei – o suveranitate ce încorporează securitatea proprie și securitatea vecinului.

Desigur, nu s-a rezolvat totul cu aceste aranjamente. Vedem prea bine că nu s-a respectat principiul și a izbucnit războiul de azi.

În plus, ne dăm seama că au rămas chestiuni rezolvate doar contextual. Unele țări așteaptă și azi discuția finală de încheiere a războiului mondial – după cum au și scris în tratate. După 1991, s-au decis frontiere în fosta sferă sovietică.

Este probabil ca supraputerile să deschidă în lunile și anii ce vin discuția pe chestiunile securității în Europa. Securitate, la propriu, este doar cu soluții temeinice. În orice caz, cum am mai spus, în opinia mea România nu are ce căuta în războiul de azi. Cu decidenți pregătiți, ar putea discuta calm și argumentat, într-un cadru internațional și riguros rațional, dosarul Bucovinei.

Mai este de observat că securitatea unui stat nu derivă doar din premise militare. Soliditatea economică și socială, democrația și perspicacitatea decidenților fac un stat sigur de sine, practic imbatabil.

 (Fragment din interviul realizat de Iulian Talianu, Directorul revistei „Tomis cultural”, Constanța)

ANDREI MARGA