de Gheorghe Pârja
Mă întreb, după atâta vreme de la trecerea prunciei,
de ce eram atât de nerăbdător să vină Crăciunul? Pe mine, darurile gospodarilor
mă bucurau ca răsplată pentru colindul de la fereastră și nu ca nevoie de pus
în traistă. Că nuci, mere și colaci aveam și noi acasă, dar cele de la colindat
aveau altă semnificație. Era darul omului din casa primitoare pentru că noi,
pruncii, vesteam Nașterea cea Mare. Și pentru mine, și cei din ceata mea, era o
mare mândrie. Acest sentiment cristic ni se acumula încă din serile în care
făceam repetiții pentru a ne armoniza vocile. De obicei, când începea Postul
Crăciunului ne adunam în casa uncheșului Aurel Făt, un bărbat cu o voce
particulară, o arhivă de colinde cu vechime. Aici erau și pruncii casei:
Parasca, Luchiana și Andrei. La care se adăugau Ionu Birăiții, Gheorghe Doboș
și Mihai Boicu.
În Seara de Crăciun, colo după culcatul găinilor, ne
adunam la unul dintre noi, de unde începeam colindul, care dura până după
miezul nopții. Colindam familiile noastre, vecinii, neamurile. Personajele care
mi-au rămas până astăzi în memorie sunt îngerii. Îi vedeam în icoanele cu
Nașterea Mântuitorului, pe care le vedeam în fiecare casă. Unchiul Aurel, care
era și cantorul Bisericii din sat, avea un fel isteț de a ne povesti despre
rolul îngerilor, care nu lipsesc niciodată de la Nașterea Domnului. Sărbătoarea
cu care se încheie anul calendaristic, și care este momentul cel mai înalt al
bucuriei de a fi creștin. Momentul Nașterii lui Hristos este tocmai bolta
lumii, când universul se adună în ieslea Lui. Cântările din cărțile bisericești
din Ziua Crăciunului ne spun că îngerii cântă neîncetat, că intonează cu
dumnezeiască cuviință, o cântare de slavă. Și mai spun cântările bisericii că
toți îngerii dansează, joacă, se bucură de Nașterea cea Mare.
Și această stare ni se transmite și nouă, oamenilor.
Unchiul Aurel ne deschidea Cartea și citea textul adecvat pentru marea vestire:
„Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe Pământ pace, între oameni
bunăvoire.” Sunt câteva amintiri care au zidit în mine crezuri nestrămutate.
Unul fiind acela că Sărbătoarea Crăciunului nu este o petrecere prin lume, ci
este profunda iluminare a lumii. Așa am învățat atunci când colindam la
fereastra vreunui gospodar. Mai aveam în Noaptea de Crăciun, noi, colindătorii,
pe cei care umblau cu Steaua ori Viflaimul. Închipuiți-vă un sat împodobit cu
omături, cu frig suportabil, cutreierat de acești vestitori care brăzdau
noaptea cu minunate cântări. Ceva a mai rămas din ce am prins eu. Sunt spirite
alese care le mai primenesc.
Cum este și confratele Ion Petrovai, care, la
Editura „Țara Maramureșului”, din Petrova, a reeditat o carte rară și de
valoare: „Betleemul (Viflaimul) sau Nașterea Domnului Nostru Isus Hristos,” de
Petru Bilțiu-Dăncuș. Mai are un subtitlu lămuritor: dramă religioasă scrisă în
dialect maramureșean de Petru Bilțiu-Dăncuș, fost învățător-dirigent în Ieud.
Cartea a fost publicată în anul 1924, de fiul acestuia, Ioan Bilțiu Dăncuș,
profesor la Școala Normală Regele Ferdinand din Sighetul Marmației. Merită să
citiți această carte! Editorul, profesor doctor Ion Petrovai, în postfață, face
un portret convingător autorului Petru Bilțiu, alias Dăncuș de Ieud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu