Vreţi adevărul despre Revoluţie? Iată-l!

 

În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 s-a dat o lovitură de stat revoluţiei anticomuniste, începută la Timişoara în 16 decembrie. Practic, asta s-a petrecut atunci cînd echipa condusă de Ion Iliescu, echipă în care militarii ocupau un loc important, a umplut aşa-numitul „vid de putere”. În esenţă, acesta este adevărul faptelor. Avem o represiune comunistă cu vinovaţi şi victime, avem o lovitură de stat militaro-securistă, cu asistenţa şi sub organizarea unor activişti din interiorul PCR, numai cu victime şi fără vinovaţi. La finalul ei, după lichidarea Ceauşeştilor, se instala la putere un grup comunist reformator, condus de Ion Iliescu. Imediat apoi, şi un guvern numit al „Frontului” şi nu al Partidului, pentru a nu continua disputa cu strada. „Front” care, autodeclarat „emanaţie a Revoluţiei” reprezenta, asemeni partidului comunist, defunct fără act de deces, „voinţa maselor largi populare”. Revoluţia a devenit astfel doar o chestiune de terminologie.

Revoluţia eşuată: comunismul n-a dispărut, s-a privatizat

Ion Iliescu şi echipa sa au creat ei înşişi milioane de victime. Poporul român este victima acestei lovituri de stat, care a deturnat revoluţia anticomunistă şi a făcut ca dezideratul esenţial al românilor, exprimat în lozinca „jos comunismul”, să nu se poată înfăptui. Iliescu este cel care a girat şi a asigurat continuitatea regimului comunist în România. Asta este esenţa evenimentelor şi principala lui vinovăţie, ca să nu mai vorbim de „pierderile colaterale”, începînd cu morţii Revoluţiei, de după instalarea echipei lui la conducere şi continuînd cu morţii sărăciei, din timpul tranziţiei, care a urmat procesului de „privatizare a comunismului”. O privatizare care n-a fost decît trecerera avuţiei naţionale în buzunarele foştilor privilegiaţi şi birocraţi ai regimului comunist şi celor care le-au oferit securitatea, prin instituţiile de forţă ale statului.

„Tranziţia” a fost numai în folosul fostei nomenclaturi şi a fostei Securităţi – principalele categorii care au beneficiat de transformarea peste noapte a „avuţiei naţionale” (capitalul de stat) în capital privat, iar toate întreprinderile şi fermele statului au devenit societăţi comerciale, de drept privat, cumpărate de cei ce au avut bani, informaţii şi putere politică. Adică ei, foştii nomenclaturişti şi foştii securişti, cei care au dominat România, în următorii şapte ani de la Revoluţie. Ani în care „epoca de aur” a intrat în buzunarele lor. În mare, după ce a pus mîna pe putere, Ion Iliescu a încercat să conserve cît mai bine structurile de partid şi ale vechilor instituţii comuniste, sub alte denumiri.

Cînd comunismul s-a prăbuşit, odată cu URSS-ul, s-a întîmplat tot ca acolo: foştii capi ai regimului, pe pricipiul „şirului indian”, au pus mîna pe puterea economică, prin transferul de bunuri de la „stat” – principalul proprietar în comunism – la „privat”, pentru a-şi putea păstra puterea politică, într-un regim pseudo-democratic, căci în economia de piaţă, cum se ştie, banii fac puterea. Numai că, la noi, „caşcavalul” fiind mai mic la împărţit, nu avem asemenea oligarhi, atît de vizibili, ca în fosta URSS. Sînt mai mici, dar constituiţi la fel, în urma aceleiaşi acţiuni, de „privatizare” a avuţiei naţionale. Astfel încît, păcatul originat al Revoluţiei e că n-a reuşit. Ea n-a dat jos comunismul, care nu a dispărut, ci s-a privatizat.

„Dreptate, ochii plînşi vor să te vadă”

Sloganul de mai sus, scris pe un zid al Universităţii din Bucureşti (şi ulterior şters) a fost, mulţi ani, pe frontispiciul ziarului «România liberă», cea mai importantă tribună de presă a opoziţei anticomuniste faţă de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. Aşa cum şi lozinca a fost ştearsă, a dispărut treptat şi sensul ei. În materie juridică, s-a făcut prea puţin dreptate, în legătură cu morţii revoluţiei. Rechizitoriul finalizat în aprilie 2019 a fost recent şi definitiv returnat la Parchetul General.

Documentul alcătuit de procurorii militari, semnat de colonelul Cătălin Ranco Piţu, după cum a constatat Înalta Curte de Justiţie a României, are vicii de procedură şi nu i se poate da curs. Eu nu pot şi nu are sens să comentez această decizie, dar ceea ce pot să constat e că rechizitoriul este, în opinia mea, o sinteză istorică extrem de precisă. El ilustrează şi probează afirmaţiile mele de mai sus, în legătură cu pricipala vinovăţie a lui Ion Iliescu şi a echipei sale. Ei au deturnat Revoluţia şi au produs, prin aşa-zisa „vînătoare de terorişti”, un număr mai mare de victime, decît cele care au murit din 17 şi pînă în 21 decembrie, în urma represaliilor Armatei, Securităţii şi Miliţiei ordonate de Ceauşescu, împotriva manifestanţilor paşnici din Timişoara, din marile oraşe ale Transilvaniei şi în cele din urmă din Bucureşti.

Imediat după 1989, au fost condamnate „loturi” de vinovaţi, la Timişoara, Sibiu şi Bucureşti. Au fost, după un deceniu, pedepsiţi cu închisoarea şi doi generali, care păreau intangibili – fostul ministru de interne Mihai Chiţac, din primul guvern iliescian, dar mai ales generalul Victor Atanasie Stănculescu, vinovat pentru mare parte a represaliilor împotriva manifestanţilor, înainte de 22 decembrie 1989.

Principalele progrese în anchetele Revoluţiei au fost făcute din 1997 şi pînă în 2000, în timpul administraţiei Constantinescu, sub conducerea procurorului Dan Voinea. Generalul Voinea a fost însă înlăturat de la anchetă, odată cu revenirea lui Iliescu la putere, în 2000, iar dosarele au stat din nou în „nelucrare”.

Din 2005, dosarele au fost redeschise, pentru a fi din nou închise, printr-o decizie cel puţin discutabilă, dacă nu direct incriminatoare, a procurorului general Laura Codruţa Kovesi, care a invocat „prescrierea faptelor”. Pentru reluarea cercetărilor a fost nevoie de o lungă grevă a foamei, declanşată de Teodor Mărieş, liderul Asociaţiei 21 Decembrie 1989, cea mai serioasă şi reprezentativă grupare a revoluţionarilor autentici, cît şi de declanşarea de către Asociaţie a unui proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împotriva decizie doamnei Kovesi. Decizia CEDO a considerat crimele Revoluţiei drept crime împotriva umanităţii şi deci imprescriptibile, iar procurorii militari au putut relua cercetările. De fapt, s-au prefăcut că le reiau, cîtă vreme secţia Parchetelor Militare a fost condusă de generalul Vasilache, un personaj despre care s-a spus că probabil provenea ca „acoperit” din structurile fostei Securităţi – numai astfel se poate judeca atitudinea lui atît faţă de „dosarul Revoluţiei”, cît şi de cel al „procesului comunismului”. Numai cînd la Parchetul militar a venit timişoreanul George Cosneanu, general secondat de coloneii Cătălin Piţu, Radu Ilina şi George Stanciu şi după ce au fost detaşaţi la Secţie inclusiv procurori din teritoriu (precum Toma Octavian, de la Ploieşti), s-au demarat cercetări serioase, inclusiv în arhive de primă mînă, precum cele ale comisiilor senatoriale care au investigat evenimentele din decembrie 1989.

Pentru a înţelege cît de refractare au fost şi sînt anumite structuri faţă de dezvăluirea adevărului despre Revoluţie, aş vrea să menţionez, ştiind asta din sursă sigură, că multă vreme procurorilor militari le-a fost oprit accesul la aceste documente. Oricum, indiferent faţă de opinia juridică, ultimul rechizitoriu al Revoluţie este cel mai important document istoric asupra acelor zile, pentru că demonstează, cu date şi fapte, cum Ion Iliescu şi echipa sa au dat o lovitură de stat revoluţiei anticomuniste, instalîndu-se ei înşişi la putere. Confiscînd Revoluţia, cu toate sensurile acestei confiscări, denaturînd adevărul, trivializînd evenimentele, prin „producţia” de „revoluţionari” pe bandă rulantă şi transformînd ceea ce unise în decembrie 1989 societatea românească, în motiv de dezbinare.

Suma adevărurilor despre revoluţie e că ea a intrat din politică în istorie

Dacă juridic stăm rău cu „adevărul despre Revoluţie”, în materie istorică încep să se înmulţească studiile, articolele, continuă dezvăluirile de presă, s-a adunat o colecţie de titluri de cărţi-mărturie şi cărţi de analiză. Bineînţeles, opiniile sînt încă divergente.

„Adevărul despre Revoluţie” este de fapt o sumă de adevăruri personale, de interpretări partizane. Nu există încă, nu s-a găsit capacitatea de a le sintetiza şi aduna pe toate.

Institutul Revoluţiei, condus onorific de Ion Iliescu, a fost o parte a problemei şi nu o posibilitate de rezolvare a ei. Acest Institut care ar fi trebuit să producă ceva esenţial în cercetarea istorică a evenimentelor n-a produs mai nimic. El a funcţionat mai degrabă ca un institut de camuflare a adevărului despre Revoluţie şi o sinecură pentru „dinozauri” din echipa de pucişti ai lui liescu, precum Gelu Voican Voiculescu, sinistra figură care a aruncat asupra tututor românilor marele păcat al executării Ceauşeştilor, chiar în ziua de Crăciun.

Problema „adevărului” despre Revoluţie e că el a fost, de la bun început, politizat. Zece ani, cîtă vreme Iliescu a condus România, acest adevăr a fost ocultat şi înlocuit de festivisme, organizate de grămezi de revoluţionari fabricaţi, de fapt nişte impostori, după modelul recent al lui Cristian Rădulescu, „deputatul-mitralieră”. Intervalul oferit de guvernarea zbuciumată a Convenţiei, singurul în care s-au desfăşurat anchete serioase, a fost urmat de „era Băsescu”, în care un alt tip de neocomunism s-a instalat la putere. Alţi zece ani pierduţi, pentru aflarea acestui adevăr – după cum am văzut, prin decizia Laurei Codruţa Kovesi, de a opri cercetările din „dosarul Revoluţiei”. Cum sîntem în urmă cu toate, sîntem în urmă şi cu acest adevăr. Din simplul motiv că el a putut fi ocultat de voinţa politică, care a avut drept scop ca el să nu se afle. Incriminează pe prea mulţi politicieni din fostul Front al Salvării Naţionale, ca autori sau profitori ai unei lovituri de stat militarosecuristă, urmată de instalarea unui guvern „civil”, dar puternic inflitrat de fosta Securitate şi aflat sub controlul unei „oculte” militarizate, numită „statul paralel”. Ocultă care nici ea nu are vreun interes să-şi deconspre creatorii. Astfel încît, dacă nu putrem vorbi de „adevărul despre Revoluţie”, putem vorbi despre decembrie 1989 ca despre un păcat originar, care a început prin aceea că un întreg popor s-a lăsat manipulat de un fost comunist, că nu a existat o luptă continuă şi consistentă a societăţii civile pentru aflarea adevărului – cu execepţii notabile, şi mă gîndesc aici la Teodor Mărieş şi Asociaţia pe care o conduce, la Societatea Timişoara şi la Academia Civică. În rest, depuneri de coroane şi momente de reculegere făţarnică, la aniversările Revoluţiei, în decembrie. Şi tăcere, în tot timpul anului.

 Problema fundamentală a aflării acestui adevăr e că el ţine, cum am spus, de voinţa politică de a fi aflat, ori, cîtă vreme această voinţă emană de la o clasă politică în care, în locul meritocraţiei, domnesc obedienţa politică şi mediocritatea, începînd de la Cotroceni în jos, nu poate fi vorba de aşa ceva.

E prea tîrziu pentru adevăr? Niciodată. Dar acum el mai poate privi numai latura istorică, pentru că timpul pentru răspundere penală a expirat, prin aceea că pricipalii protagonişti, vinovaţi pentru crimele de atunci, au expirat ei înşişi, cei mai mulţi.

Adevărul n-a murit însă, odată cu ei. Suma adevărurilor despre revoluţie e că ea a intrat din politică în istorie. Dincolo de judecata penală, cea a istoriei mi se pare mult mai necruţătoare. Judecata istoriei nu iartă – şi nu iartă niciodată, nu are termeni de prescriere şi nicio grabă. Oricum, încetul cu încetul se înfăptuieşte. Ea nu este strict legată de soluţionarea penală a „dosarului Revoluţiei”. Revin şi spun că după părerea mea, ultimul rechizitoriu în care se vorbeşte clar şi se aduc dovezi zdrobitoare în legătură cu lovitura de stat dată Revoluţiei române se apropie cel mai mult de acest adevăr, atît de mult căutat şi invocat. Chiar dacă nu are valoare juridică, prin deciza Înaltei Curţi de Justiţie, el ar trebui publicat, ca o contribuţie istorică la aflarea „adevărului despre Revoluţie”. Problema esenţială este, însă, dacă va mai fi cineva interesat de acest adevăr, după moartea ultimilor trăitori ai evenimentelor, atîta vreme cît, după cum observa cu tristeţe şi furie Emil Hurezeanu, în cărţile de istorie după care se învaţă la şcoală, despre Revoluţie se scriu cel mult douăzeci de rînduri. Va fi un adevăr, odată şi odată – dar, ca şi neoliticul, el va privi un grup de specialişti – şi-atît, după ce revoluţia confiscată, sau eşuată, cum vreţi să-i spuneţi, îşi va fi consumat demult toate efectele.

 

Autor: Marius Oprea

Sursa: mediafax.ro