luni, 12 decembrie 2022

Umbra

 

Merg la mânăstire  să-mi desăvârșesc rugăciunea:

Iartă-mă, Doamne, pentru ce am greșit!

Mulțumesc, Doamne, pentru ce mi-ai dat!

Ajută-mă, Doamne, să mă îndrept!

Miluiește-mă, Doamne, pe mine, păcătosul!

Alungă, Doamne, ura și boala!

Ajută-mi, Doamne, copilul!

Rostesc rugăciunea aceasta și-n gând și de câte ori este cazul, dar, acum, în poarta mânăstirii zăresc din nou umbra....

Este frumoasă... umbra.

Adusă ca un semn al întrebării, ca o seceră, seceră-n jur și cerșește, dar pare frumoasă. Da, umbra este frumoasă. Proprietarul ei, al umbrei, pare mai exact trimis din ceruri. Pretinde sfială și milă când i te apropii. Viața i-a-ncrustat cute adânci pe frunte, pe mâini. Ochii, parcă pitulați adânc de-o parte și alta a nasului, par niște leduri mici care încă mai străbat prin întunericul nostru.

Nu zice nimic, umbra, doar speră ca pe punga dintre genunchi să se adune ceva mărunțiș.

Fantoma cu chip de om stă-n fața noastră și NU cerșește.

Aunci, ce face?

Când gândul devine cuvânt (pe scheletul dimineții), foamea, cumplita foame, îl alungă din prețul iertării și-l trimite-n starea flămândă-n poarta mânăstirii.

Nu cere nimic, cum spuneam.

La fel și umbra lui.

Cu ochii pierduți într-un departe rău, sau... apropiat de departe, cerșetorul stă-n intrarea-n mânăstire și se roagă în gând.

La ce se roagă?

Sunt sigur că și pentru noi se roagă.

Cu lacrimi atârnate de obraz, lungi ca dorul nopții, pășește cu inima desculță prin calendarul de aramă când, pe un ram un tril mocnit, se-nfășoară pe stâncile ştiute prin gări de uitări și, de silă, se uită-n raiul luncii despletită-n zare ca într-un concert al singurătății (pe oglinda lumii crude) să-l asculte pe Grigore Alexandrescu recitând Umbra lui Mircea la Cozia.

Și umbra din poarta mânăstirii se bântuie de la frumos la catastrofal.

Miluiește-ne, Doamne!

 

Puiu RĂDUCAN

28112022-B. Olănești

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu