Liniștea din lucrurile bătrâne

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Toamna se apleca spre iarnă, soarele era în crucea zilei când am fost martor la desfacerea acoperișului unei case bătrâne, draniță cu draniță. Au ieșit la lumină niște corni afumați ca un schelet de pasăre uriașă. Mi-am dat seama că s-a cutremurat veacul. Într-o ordine, doar de bătrâni știută, văd lucrurile vechi cum stau orânduite miraculos. Lada de nuiele împletită în valuri, muruită cu lut, în care țineau cei vechi grâul și mălaiul să mai poată rezista vremii. Un lucru făcut temeinic. Apoi am găsit, după grindă, un lămpaș cu seu, care lumina drumul oamenilor. Un scaun de lemn, ca un jilț princiar, mi-a dat sentimentul nobleței și statorniciei. Masiv, încrustat cu șerpi și vulturi cu aripile desfăcute, nu lipsea nici blazonul familiei, un bour cu coarnele răsucite. Tronul stătea în fruntea mesei, unde ședea capul familiei.

Apoi un leagăn, în care au fost mângâiate generații de prunci, îmi sugera să mă întorc în propria mea pruncie. Leagănul legănării mele l-a dat mama la o familie tânără. Că așa era obiceiul pe la noi. Nu se vindea leagănul, ci era lăsat să fie de folos altor prunci. Apoi, o cofă de lemn încinsă cu nuiele de alun tânăr m-a dus pe firul anilor, și am găsit izvorul limpede din care aduceam apa din Josani. Era apa tămăduitoare, din care bea o bună parte din sat. Un fus încrustat cu dragoste îl vedeam învârtindu-se în șezătoarea din nopțile lungi de iarnă. O bărbânță de lemn, puțin știrbită la o doagă, în care păcurarii țineau spuma, ori jântuitul din care făceau sățiosul balmoș. Agățat de o grindă, un carâmb pe care erau încrustați proprietarii de oi, o listă fără nume cioplită în lemn, care arăta ordinea urcării în munte pentru strângerea brânzei, ce i se cuvenea omului, stabilită în ziua stânei.

Și astăzi mă uimește memoria păcurarilor, care știau exact ce sâmbraș este pe crestătura de pe carâmb. Este unul din marile miracole ale stânei. O spune unul care a stat șase veri la oi, pe Izvoare, pe Fața Prislopului și După Curte. Că îl întrebam pe Petrea lui Costan, păcurarul din vătăjâie: Cine îi pe crestătura a șaptea? Când trebuie să vină la brânză? Îmi spunea prompt: acolo-i Mureanu Gheorghe, cel care citește cărți, și vine la stână pe 20 iulie. Și așa era. Fără nicio greșeală, fără întârzieri. Era un ceas de lemn la stână care arăta ora exactă. Miraculoasă și bărbătească organizare. Pe măsură ce se descoperea casa bătrână, am văzut și alte lucruri vechi, făcute de rânduri de oameni iscusiți, care au trezit în mine un timp scufundat. O cheie de lemn mi-a deschis poarta spre o lume cu oameni ingenioși, care au știut, în felul lor, să-și facă viața frumoasă. Utilă, atrăgătoare cu multe rămășaguri spre binele lor.

O asemenea cheie de lemn aveau și bunicii mei, Batin ai lui Pătrucă, din Berbești. Oamenii aceia au câștigat multe târguri cu viața. Pe un perete atârna trâmbiţa întoarsă, cu muștiuc de lemn, din care zicea Pătru. Câinii se adunau în jurul lui, iar lupii nu se apropiau de stână. Liniștea din lucrurile bătrâne parcă vorbea prin vocea tatălui. Ca un dagherotip miraculos, fixam fiecare imagine. Privindu-le cu atenție, mi-am dat seama că lumea din care vin avea un limbaj al ei, cu înțelesuri profunde. Sub cerul liber, vedeam o lume în desfășurare. Cu ritmul ei monoton, dar sigur. Așa am văzut cartea nescrisă a mai multor generații care au ținut să ne transmită mesajul lor.

Lucruri sfâșiate de vreme, care nu-și mai află rostul în ordinea, sau dezordinea, lumii actuale. Dar nimeni nu ne poate lua dreptul la moștenire. Cu asprimea sângelui, mi-am înfipt gândul lămuritor în humusul memoriei. Un vânt de toamnă lovea nucii desfrunziți. Se auzeau parcă pașii unor legiuni de strămoși, cu steagurile în marș. Erau ceasurile istoriei acestor locuri, care, din când în când, ne amintesc de virtuțile trecutului. Oglinzile cerului erau acoperite de o pânză lăptoasă. Casa veche, de peste două sute de ani, cu certificat de naștere în limba latină, scris pe meștergrindă, se împacheta în lăzi de carton pentru a lua drumul unei țări europene.

Mai privesc lucrurile, pentru ultima dată, lucrurile bătrâne. Liniștea lor vorbitoare îmi mai trimite mesajul din vreme. Freamătul unei lumi a început să adie prin sânge. Am învățat să citesc într-o carte de lemn. Cum este calendarul din paltin, cumpărat din Botiza. Un limbaj apus învia. Tocmai am găsit leacul pentru vindecarea unui ulm bătrân. Roata cerului se învârte în crucea luminii. Am învățat și lecția zborului, dar și viclenia strălucirii. Toate acestea, de la liniștea din lucrurile bătrâne. Doi oameni în uniformă străină închid ușile mari ale mașinii de transport. Am stat mut și descumpănit să văd cum îmi pleacă istoria. Cum se destramă memoria. Am auzit doar horea adâncată, venită din osteneala bătrânilor. Nu i-am făcut cu mâna. Ci am stat pe gânduri. Poate este bine, poate este rău că pleacă o casă veche din Maramureș spre alte orizonturi? Oricum s-a întâmplat. Rămân în rugăciunile mele, lângă tronul de târsă, mai îngândurat ca niciodată în această lume închipuită.