Melița este o sculă, un instrument de obținere a fuiorului de cânepă. Melița a dat naștere melițatului care înseamnă a zdrobi, a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase, pentru a alege fuiorul, mai bine zis pentru a se obține câlții de meliță. Să vorbim mai întâi de cânepă căci ea a făcut... melița...Tot la sate, Doamne, cât ne-a dat satul, lumea se ocupa cu creșterea cânepii. (acum ai fi arestat pentru așa ceva...)! Aproape fiecare gospodărie planta cânepă. Despre cânepă se spune că ar fi una dintre primele plante cultivate de omenire. Pentru prima dată cânepa a fost menționată în China antică (tot chinezii...) și că a fost folosită în alimentație datorită semințelor sale destul de nutritive. Să lăsăm China cu cânepa ei și să trecem la cânepa noastră. Oamenii satului plantau un loc cu cânepă. În miezul verii când se „cocea”, erau culese boabele iar plantele, destul de înalte – depășeau chiar 2 m. erau legate-n snopi, puși o perioadă la uscat, după care (la mine-n sat, la Țepești), consătenii, femeile mai ales (bărbații erau plecați pe șantiere), mergeau în Șasa, apa satului, Iordanul copilăriei mele, unde săpau în nisip o groapă de dimensiunile unui sicriu, dar nu așa de adânc, i se mai spunea și gâldan, unde îngropa cânepa pentru putrezire. Auzeam și de cazuri că... lui cutare i s-a furat cânepa, un dezastru pentru acel om, dar și... rarități când din munți Șasa cobora nervoasă, cu debit mare și lua la vale cânepa oamenilor.
După un oarecare timp cânepa era scoasă din gâldane
și adusă acasă. Aproape fiecare gospodar avea meliță. Despre cei amărâți se
spunea: „Nici meliță nu are!”.
Melița era un dispozitiv format de două scânduri
depărtate cât între ele să intre o alta, tocătorul, care sfărma lemnul cânepii.
Era un ritual al satelor ca și culesul viilor,
seceratul, ori culesul porumbului.
Mergând pe șușea în acea peioadă auzeai cântul
melițelor. Melița și melițatul a rămas o poveste. Cânepa nu se mai cultivă, ba,
este interzis acest lucru. Ce făceau oamenii cu fuioarele de cânepă?
Păi, în vremuri mai îndepărtate chiar haine-și
făceau. Acum mai auzim de așa ceva doar la sacii de cânepă.
Ocaua. În general este un instrument de măsură al
boabelor de cereale. Oca, se spune că ar proveni din turcă (okka) și este o
veche unitate de măsură pentru masă (egală cu 1,271 kg în Țara Românească și cu
1,291 kg în Moldova) sau pentru capacitate (egală cu 1,288 l în Țara Românească
și cu 1,520 l în Moldova).
Ocaua (la plural ocale sau oci), egală cu 1,520 l,
era împărțită în 4 litre, 8 cincizeci, 16 ciocane și 400 dramuri. Ea a fost
introdusă în Moldova în secolul al XVII-lea, când Imperiul Otoman încerca să
monopolizeze comerțul exterior al țării.
Turcii, la rândul lor, au împrumutat măsura de la
arabi, unde ocaua (wakljab, ukijab) era egală cu 1,252 kg sau cu patru livre
romane. În Imperiul otoman, ocaua avea 1,283 kg, fiind apropiată de mărimea
ocalei din Țara Românească și Moldova.
Prin extensie, ocaua desemna cantitatea de marfă, de
obiecte etc. egală cu această unitate de măsură.
Cinzeaca, folosită ca măsură de capacitate pentru
băuturi, reprezenta cincizeci de dramuri (a opta parte dintr-o oca)
Pentru lichide, 10 ocale echivalau cu o vadră (1
vadră = 12,880 l în Țara Românească și 15,200 l în Moldova).
Pentru cereale, 20 de ocale echivalau cu 1 baniță
mică iar 40 de ocale echivalau cu 1 baniță mare.
Tot pentru cereale, 22 de ocale echivalau cu 1
oboroc mic iar 44 de ocale echivalau cu 1 oboroc mare.
În România, ocaua a fost introdusă, prin lege, în
1866 și avea și 7 submultipli.
La Muzeul Unirii din Iași pot fi văzute ocale din
vremea lui Alexandru Ioan Cuza.
În „Tabela de drepturi” a Obștii Moșnenilor din
Titești, Vâlcea, de la 1858, a fost introdus dramul și ca unitate de măsură a
suprafeței în obște, pornind de la ideea că dreptul de un „moș” (neam),
echivalent cu 1/12 din întregul hotar, valorează o „oca” – unitate de măsură ce
era folosită pentru cântăritul brânzei, la stână. Ocaua, introdusă și ca
unitate de suprafață, era egală cu patru sute de dramuri. O litră valora ¼ din
oca, fiind echivalentă cu o sută de dramuri.
În anul 1834, pecetea cu care magistratul orașului
Râmnic atesta calitatea ocalelor și cântarelor, folosite în comerțul din
piețele orașului, a fost furată de robul Sfintei Episcopii, Grigorie Țiganul.
Acesta a fost prins că, în schimbul unor sume de bani, pecetluia cu ea cântare
măsluite, aducând prejudicii însemnate cetățenilor orașului. Oare, de-aici
nașterea expresiei, „prins cu ocaua mică?”
Caucul. Este (era) un obiect din lemn de esență
moale, de obicei din plop. Avea o lungime de cca 40 de cm. Privindu-l din cap
(la început) vedeai un patrat cu latura de cca 10-15 cm.
Pus pe orizontală, acestuia i se făcea un mâner la
unul din capete, iar în restul lemnului se săpa cu o daltă obținându-se forma
unei albii f.f. mici.
Găseai aceste cauce la fântânile de pe dealuri,
acele știubee care aveau apă până-n buze, până la suprafață, dar și la
fântânile cu cumpene, ori izvoare răzlețe. Nu avea o capacitate fixă caucul,
dar îți potoleai setea cu unul, cel mult două...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu