de Gheorghe Pârja
Într-o lume fără repere, cum este și a noastră, valorile rătăcesc. Ori sunt acoperite de uitare, sunt sfidate, sau înlocuite cu aburi. Mai ieri, într-un dialog cu universitarul clujean, istoricul și criticul literar Mircea Popa, mi se destăinuia cu năduf și supărare că despre moartea scriitorului, academicianului D.R. Popescu, televiziunile nu au difuzat nicio știre. Scriitorul a marcat literatura română a ultimei jumătăți de veac. Ne întrebam, ne miram și ne îngrijoram dacă mai putem salva ceva din sinele nostru, care ne-a dat durată. Sub presiunea uluitoare, și greu de controlat a globalizării, a nivelării lumii, identitatea dă semne de oboseală. Chiar nu mai intră în calculul zilei de mâine. Noi, cei care am fost educați de dascăli crescuți la școala Marii Uniri, mai avem reflexe identitare. Dar rândul de oameni, din care face parte această navă bine dirijată, se lovește ca de o stavilă.
Cu toată asumarea și comentariile unora de a fi
numiți conservatori. Din vechime, modernizarea trage după ea o serie de traume.
Politice, economice, dar mai ales spirituale. Identitatea orgolioasă este
sancționată și din interior, dar mai ales din exterior. După cum am mai scris,
la această rubrică, sunt printre noi trompete ale autoflagelării. Parcă o genă
rebelă ne dă tot timpul târcoale. Nu sunt adeptul unor laude găunoase, dar nici
batjocura în oglindă nu ne este de folos. Aud adesea: la noi orice este
posibil! Că această expresie nu este nouă ne-o spunea și maestrul I.L.
Caragiale, cu mai bine de un veac în urmă. Scriind despre anomaliile spiritului
românesc, marele observator sufletesc spune că două expresii fac carieră în
vorbirea noastră: „Ca la noi la nimeni”, ori „la Dumnezeu și la noi toate sunt
cu putință.”
Greu, foarte greu ne putem găsi reazem în noi
înșine. Priviți în jur! Câți semeni sunt dispuși să evoce binele, faptele de
urmat ale oamenilor strălucitori? Mai sunt, dar puțini. Ne este la îndemână să
facem tăiței din realitate. Nu prea am har să încep cu răul din lume, cum, mai
nou, este obiceiul. Cine ne mai adună în jurul unei idei nobile? Cine este
dispus să mai asculte lecții despre omenie? Mai suntem dispuși să recunoaștem
meritele unor semeni, cu adevărat valoroși? S-a descumpănit balanța cu isprăvi
bune? Asistăm la un fenomen de renunțare la date esențiale din identitatea
noastră. Care își pot afla rostul și în context modern.
Deși Maramureșul încă mai păstrează, prin
revigorare, însemne ale duratei noastre, au fost și perioade de risipă. S-a
aruncat totul pe vale. Oale, ulcele, case, porți, spunându-ne că nici la muzeu
nu mai sunt bune. Noroc că au intervenit oameni luminați de la muzee, mai ales
de la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, care au salvat mari valori.
Nu-i uit pe Francisc Nistor și Mihai Dăncuș, pilduitori în acest sens. Ei, și
mulți ca ei, cum a fost savantul Mihai Pop, ne-au sfătuit să nu ne aruncăm și sufletul
pe vale. Că nădejdea este numai în noi. Nu vedeți ce fire negre se croșetează
în jurul nostru? Cine ne apără? Pe temele amintite mai sus, noi suntem singurii
noștri apărători.
Unii se miră de noi și pleacă. Alții, mai școliți,
își dau seama că noi avem ceva ce ei au pierdut. Scriu aceste rânduri cu
intenții salvatoare. De ce? Celebrul Samuel P. Huntington, fost profesor la
Harvard, care a scris texte de referință pentru știința politică, culminând cu
„Ciocnirea civilizațiilor”, deplânge ascensiunea unei dureroase perioade de
autodevorare identitară și cere urgent revizuirea conceptului de identitate
americană. Mai pe scurt, cere reamericanizarea culturii Americii. Și noi
strigam pe toate ulițele țării: Vrem o țară ca afară! Se vede că ne-am pripit.
Măi, de unde sare iepurele? Din buricul democrației.
Așa că, să nu ne fie jenă de valorile noastre, pe care le avem la îndemână, și
ne dau durată și identitate. Că le vom pierde și numai atunci ne vom da seama
ce-am pierdut. Sau, cum se zice pe la noi, nu da pasărea din mână pentru cea de
pe gard.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu