Scriitoarea Mihaela CD, o personalitate din ce în ce mai puternică în lumea literaturii contemporane!

Scriitoarea Mihaela CD, o personalitate din ce în ce mai puternică în lumea literaturii contemporane, o artistă deosebit de talentată pe tărâmul picturii, un om de familie, dar și o prietenă sinceră, cu suflet mare, astfel am cunoscut-o și am perceput-o eu, iar asemănarea de idei și sentimente ne-a adus aproape, deși atât de departe ca distanță.

Mihaela CD a căpătat harul poetic prin trăiri profunde, care i-au fost chin pentru suflet, dar și binecuvântare, venită din alte dimensiuni, în devenirea ei creativă. I-am împărtășit și înțeles în totalitate sentimentele de durere, iubire, dragoste față de familie, țară și natură, apropierea de prieteni, mândrie ori ambiție, savurând cu admirație și interes toate cărțile publicate până acum de autoare.

Citind această carte, al cărui titlu pare destul de neobișnuit: "La casa de nebuni", descoperim o altă imagine a poetei și artistei Mihaela CD, o luptătoare pentru libertate și adevăr, pentru iubire și apropiere între oameni, înverșunată fiind împotriva nedreptății ori a legilor inumane, care generează ură și neînțelegere între oameni.

Adevăr și dreptate, apropiere și sinceritate, acestea sunt deziderate exprimate în versuri „răzvrătite”, așa cum însăși autoarea le numește, ele nefiind un îndemn la răzvrătire, ci doar o formă de exprimare a unor sentimente, izvorâte din nemulțumire față de situația actuală în întreaga lume.

Așa cum poezia este o pictură a sentimentelor, tot la fel și pictura este o poezie a culorilor, de aceea există o simbioză între aceste două arte, iar Mihaela CD simte și transmite mai departe acest lucru. îmbinând poezia cu pictura digitală creată de ea și așezată la începutul fiecăruia din cele șaptesprezece capitole ale cărții.

„Cu multă dragoste prietenilor mei dragi, luptători pentru libertate” Așa își începe scriitoarea Mihaela CD acest volum de poezii, pe care-l dedică acelora care se angajează în lupta pentru o viață mai bună, punând suflet și energie în realizarea acestui deziderat, renunțând la confortul personal, cel puțin temporar.

Primul capitol, intitulat „Jocuri de culise” scoate în evidență, mai mult decât caracterul răzvrătit al versurilor, reflecțiile cu tentă meditativă, fiind o avertizare în fața pericolului, dar și o compasiune pentru starea de degradare și delăsare:„Niciodată să nu spui niciodată. / Căci soarta ți se întoarce în zbor mut” (Niciodată)

În acest prim capitol este conturat sentimentul de nesiguranță care plutește în aer și face ca tot mai mulți oameni să se simtă debusolați în fața atâtor nereguli, atâtor încălcări de principii etice, atâtor promisiuni goale și dezamăgiri. De aici se naște ideea asemănării lumii cu o casă de nebuni, în care lipsește tot mai mult înțelegerea și colaborarea, nemulțumirea devenind o stare generală.„Ne plâng toți strămoșii din țara străbună / Ajuns-am nevrednici, cândva eram frați.” (Pe altarul durerii)

Al doilea capitol, intitulat „Comedie tragică” conține o analiză amănunțită asupra circului în care se găsește omenirea, ca urmare a minciunii și dezinformării, urmărindu-se parcă o dezbinare și o anihilare a sentimentelor curate, o întunecare a minților, care nu poate duce decât la o stare de nebunie.„Și-acolo se scrie murdară hârtia / De sângele celor ce înnebunesc.” (Alaiul grotesc)

În această parte a cărții se ivește ideea de neacceptanță a situației actuale, ca artist, ca om de cultură, care are o misiune în această lume, harul fiindu-i dat pentru a înmuia inimile împietrite, a deschide ochii închiși, a lumina mințile întunecate, nu a-și pune versul în slujba minciunii ori a necinstei.

„Eu nu-mi pun slovele pe-al tău dans / Și versul meu profund nu-ți dăruiesc ” (Balans poetic)

  Purtând un titlu sugestiv, „Planeta hipnotizată” și acest capitol se încadrează în aceeași temă, pe care Mihaela CD o abordează în volumul de poezii „răzvrătite”, dar așa cum am observat până acum, accentele sunt diferite, ele scoțând în evidență alt aspect, de care se ocupă fiecare secțiune în parte. Aici se observă un strigăt pentru înlăturarea stării de comoditate, neimplicare și a căutării profitului ce s-ar putea ivi, din succesele altora. „Cred ca ne place locul de la mezanin / Trimițând în față niște umbre moi!” (Umbre moi)

Versurile răzvrătite își intră în drept tot mai mult, făcându-se simțite și în acest capitol, într-o altă formă, îndrăzneață, nu doar ca observație, concluzie ori contemplare a situației.„Rupeți lanțuri de sclavie / Și -n dreptate să luptăm”  (Demni pentru vecie)

Capitolul patru, „Serpentine periculoase”  se dovedește a fi o concluzie, plină de îngrijorare față de păcatul făcut de omenire, față de pedeapsa care se întrevede, fără a putea fi evitată, decât prin puterea de a îndrepta răul ajuns atât de departe. Un labirint în care omenirea se găsește, dar din care trebuie să iasă, chiar călcând pe, căi periculoase.„În lume s-a făcut târziu / Pentru păreri slute fabricate” (În lume s-a făcut târziu)

În viziunea autoarei, numai prin luptă se poate depăși această stare de lucruri, doar prin voință intensă și credință în ajutorul din partea Divinității.„Pe pământul ce-asudă-n opreliști și chin / Destinul veghează... tăcut, dar senin.” (Neputința lumii ce-i beteagă)

Capitolul cinci al acestei cărți, denumit de autoare „Balsamul inimii”, nu poate fi decât un omagiu adus celor mai frumoase sentimente, o cântare a iubirii curate, cel mai bun elixir pentru inimă. Speranța că iubirea va învinge o însoțește pe Mihaela CD în tot periplul de sentimente și imagini, ce se îmbină atât de armonios pe paginile actualului volum de poezii, deosebit față de celelalte.„Și de mâine vom compune / Un NOU slagăr de IUBIRE / Ca să-l cânte pe-a' ei strune / O vioară... cu SIMȚIRE!” (Lacăt pe plâns)

Iubirea este văzută de autoare ca un leac de vindecare a rănilor, ca un balsam, așa cum spune și titlul. Numai o dragoste curată, cu toată intensitatea dăruită, are puterea de a stinge focul durerii, de a opri lacrimile și de a mângâia sufletul copleșit de îngrijorare.„Să mă iubești cu dragoste nebună / Când fi-vom de nevoi loviți...” (Să mă iubești!)

Un „Vis marin”, apare ca o adiere albastră, în capitolul șase. O deschidere spre libertate spre neîngrădire, spre un orizont clar, în cele mai frumoase nuanțe, o încântare pentru ochi și suflet.„Mângâindu-ne dorul de mare / Și alergăm prin nemărginire..”.(Albastrul ne cuprinde)

Tot în acest capitol, apar culorile ca simbol al anotimpurilor vieții, ca întruchipare cromatică a sentimentelor, a speranței, a bucuriei și tristeții, a tot ceea ce viața ne aduce. Culorile își cântă melodia, invitând inimile la dans, pe malul mării prin iarba verde, ori prin ruginiul toamnei de aramă.

Capitolul șapte al acestei cărți poartă atenția cititorului înspre „Rădăcini”, spre acei care s-au dus, spre tatăl, pe care l-a iubit atât de mult. Cu atât mai mult îi simte în permanență lipsa, durerea marcându-i devenirea ei scriitoricească, fiindu-i chin, dar și binecuvântare, venită din alte dimensiuni, de unde tatăl îi veghează drumul. Părintele plecat ori mama soțului, dusă și ea în altă viață, strămoșii, rudele dispărute, îi dau sentimentul că rădăcinile o susțin.„Și glasul blând și domolit / Să-l mai aud iubite tată”  (Mă arde dorul dragă tată!)

Recunosștința, amintirea ce nu are cum să dispară, apropierea și convingerea că toată puterea și protecția sunt trimise de Divinitate, toate acestea se reflectă în versuri emoționante. Profunde sentimente reies din următoarele versuri, care m-au impresionat în mod deosebit și cred că orice copil, orice fiică al cărui tată a însemnat protecția în persoană, chiar și în fața morții, simte la fel, citind întreaga poezie, din care eu am selectat doar uluitorul final:„Te-aș lua-n brațe si-n lumea mare / Aș alerga să nu te prindă un murit!”  (Suflet de copilă)

În capitolul opt, pe care îl intitulează „Lagărul minții” poeta își împărtășește deznădejdea față de realitatea prezentă, pentru ceea ce înseamnă trecerea timpului ireversibil, fără putința de a-l opri ori înmulți, nici chiar plătindu-l. „Și nu există-un pact / Să poți cumpăra ani / Cu grijă și mult tact / Ți-ai lua timp pe bani.” (Fără lămurire)

Nebunia realității actuale, care nu poate duce la nimic bun, încercarea de subjugare a sentimentelor și voinței celor mulți, teama că toate sacrificiile ar putea fi în zadar, fără a putea opri iureșul evenimentelor, ori nevoia de a respira, în afara a ceea ce se impune, fac obiectul unor versuri răzvrătite, care nu neapărat că exprimă neputință, ci dezgust și teamă pentru o trecere în zadar, fără noimă a vremii. Libertatea și adevărul vor învinge minciuna și costrângerea, lașitatea și delăsarea, dar au nevoie de timp și care să curgă favorabil, nu într-un iureș nebunesc, greu de controlat, aceasta este concepția autoarei, ca urmare a evenimentelor trăite.„Opriți pământul / Simt că înnebunesc / Nu mi-am dat consimțământul / Nu-i nici un chip să-l strunesc / Nu vreau să văd deznodământul” (Opriți pământul!)

Capitolul următor, al nouălea din cele șaptesprezece ale cărții este o ardere pusă în vers. „Limbi de foc”, astfel este intitulat și se întruchipează integrându-se în temele și conceptul întergului volum.„Și-ncetișor pătrund tiptil prin unde / Fățărnicii ieșind de prin ascunziș.”  (Fățărnicie)

Trădarea, fățărnicia, ipocrizia, nepăsarea, nu pot intra în mintea autoarei ca fiind o stare de durată și acceptată în mod general și tacit. Nimeni nu poate suporta la infinit ceea ce se impune forțat, iar sentimentul de repulsie și dezaprobare nu poate fi înlăturat.„Veni-va vremea să plătiți la poartă / Pentru tot răul ce altora l-ați făcut” (Răutatea transformată în bine)

Autoarea exprimă o concepție generală, care devine din ce în ce mai puternică, dorindu-și ca binele să învingă starea de rău existentă și având convingerea că minciuna, deja dezvăluită nu va mai avea șanse mari de izbândă, în fața adevărului și curajului oamenilor integri.„Eu n-am să-ți fiu părtaș la nimicire / Și dacă vrei pământul scufundat  Să știi c-o faci într-o zădărnicire / Căci lumea din dormire s-a sculat” (Nesupunere)

O rugă către bunul Dumnezeu este înălțată, cu sinceritate și credință în capitolul ce urmează, iar titlul pe care îl poartă, „Proiecții de gânduri” reflectă dorința de izbândă și nu numai atât, ci și convingerea că dreptatea va triumfa, cu ajutorul Divinității. Greutățile trebuie înlăturate, fiindcă nu mai sunt de suportat, răutatea trebuie să dispară, fiindcă nu poate deveni o stare generală, binele trebuie să învingă, fiindcă numai așa se poate spera într-o evoluție binefăcătoare.„Doamne să ne faci dreptate / Căci doar rele ni-s pe spate” (Doamne, să ne faci dreptate!)

Iertarea pentru necredință și ajutorul pentru izbânda celor cu suflete curate, convingerea că susținerea de care este nevoie va veni cu siguranță, dorințe ce sunt înălțate spre Cer în versuri pline de emoție. „Uită Doamne necredința / Iartă-i Sfinte pe atei / Scoate din noi biruința / Să luptăm ca niște lei!”  (Să luptăm ca niște lei!)

O „Nebunie galactică” își face simțită prezența, dând și titlul capitolului unsprezece, iar această nebunie, pe care poeta o simte și o descrie în versuri pătrunzătoare, ajunge deja la cote supranaturale, greu de suportat. Sentimentul de saturație și dezgust față de ceea ce se întâmplă, generează dezaprobare și dorință de schimbare cu orice preț.„Vântul schimbării bate-n Univers / Și duios se țin astrii de mână” (Vântul schimbării)

Dorința de libertate devine o convingere, iar ceea ce i-a fost hărăzit Pământului să suporte, nu poate fi trecut cu vederea, nici nu poate rămâne nepedepsit, astfel autoarea își expune sincer și direct punctul de vedere, fără a avea dubii că binele va birui.„Ne-ați otrăvit planeta cu știință / Voi oameni fără suflete și rost /  Crezând că noi cu umilă credință / Vă vom ierta pentru tot ce a fost” (Planeta otrăvită)

„Între două lumi”, astfel este intitulat capitolul următor, el fiind o exprimare, printre lacrimi, a unui dor care macină sufletul și gândul: dorul de părinții rămași singuri, ori dorul de copiii plecați, ori dorul de vremurile bune, când toți erau împreună. Autoarea, fiind de atâta vreme departe de cei dragi, simte acum, mai mult ca niciodată, această durere a despărțirii, tocmai datorită lipsei de libertate, din ce în ce mai apăsătoare în întreaga lume, a lipsei de apropiere între oameni.„Și cerul se-nfioară când ascultă / Balada părinților triști și-nsingurați / Ce și-au trimis copiii-n lumea cultă / Ca să ajungă domni de vază, învățați” (Balada părinților însingurați)

O mare durere simte poeta, gândindu-se la tatăl aflat acum în  altă lume, deși tocmai el, părintele drag îi sădise încrederea și  convingerea, încă din copilărie, că nu va pleca niciodată, va fi mereu lângă fiica lui dragă. „Și tata mi-a promis spunând / Că el n-o să plece niciodată / Iar eu aveam mereu în gând / C-a fi lângă mine viața toată”  (Acolo sus!)

„Raze binefăcătoare” se numește capitolul următor, care aduce o undă de speranță și de bine în atmosfera apăsătoare, generată de situația actuală. Bunătate și înțelegere, toleranță și încredere, compasiune și ajutor necondiționat, dragoste față de aproape și sinceritate față noi înșine, dar în primul rând credință nemărginită în Dumnezeu, acestea sunt pietrele de temelie pentru o viață mai bună, o conștiinșă împăcată și o mulțumire sufletească de care este nevoie.„Binele să-l faci nu-i greu / Dar necesită voință” (Transfer de bunătate)

Lupta impune sacrificiu și curaj, astfel încât nu există timp de pierdut cu văicăreli inutile. Acest aspect îl scoate în evidență Mihaela CD și în poeziile puse în acest capitol.„N-am timp să plâng, n-am timp să pierd / N-am timp să mă las năpăstuită!” (În urma miilor de pași)

„Scufundarea sufletului” astfel și-a intitulat autoarea capitolul paisprezece al cărții sale, iar acest lucru nu este întâmplător. Tot mai puțină credință, dragoste și bunătate îi produc o stare de îngrijorare, pe care și-o exprimă în versuri emoționante, pline de substanță și sensibilitate.„Păstrați-vă adânc în inimă credința / Căci Domnul pentru noi s-a îndura / Și intr-o zi ,o să ne curme umilința / Iar hoții toți din lume vor pleca.” (Domnul pentru noi s-a îndura)

Sentimentul de dezaprobare dar și teamă de trădare și lipsă de adevăr, creează o stare tensionată, iar primul care se cere salvat din această oroare este sufletul, după cum bine punctează autoarea acest lucru, în versuri pline de substanță și profunzime.„Suflete pierdute la zaruri / Ne împart pâine pe pământ / Iar cele îmbrăcate-n haruri / Ne-mpart iubire prin cuvânt”  (Suflete pierdute la zaruri).

În capitolul cincisprezece al acestui volum de poezii răzvrătite, capitol ce poartă numele „Haosul tăcerilor” poeta Mihaela CD aduce tăcerea în prim plan, scoțând în evidență nevoia ei în anumite cazuri, în care puterea cuvântului nu poate face față, dar nu îi dorește existența în situații în care vorba înțeleaptă trebuie să se impună.„Judecă înainte de-a deschide gura! / De n-ai de spus nimic interesant”  (De ești prost, taci!)

Dezamăgire și dezaprobare pentru ceea ce se întâmplă în lume, sentiment de neputință în anumite momente sunt cele care se infiltrează în minte, uneori, atunci când parcă nu se mai întrevede nicio speranță. Astfel simte și autoarea, dar nu este o stare permanentă la ea, nu poate fi așa, fiindcă firea ei de luptătoare pentru dreptate, libertate și adevăr, face să învingă momentele de slăbiciune inerente.„Mai cade-o frunză ruginie / Mai cade-o lacrimă de dor / Și-n toamna tristă si-arămie / Un gând mai zboară pe un nor”  (Fulgi de gând de pe un nor)

În penultimul capitol al cărții, intitulat sugestiv „Anotimpurile vieții”, Mihaela CD revine la o temă pe care o întâlnim în majoritatea operelor sale: etapele vieții văzute ca anotimpuri, în acest volum, mai pregnantă fiind tristețea trecerii timpului și a existenței anotimpurilor reci. Groaza de îmbătrânire, care, deși firească și inevitabilă, cu excepția cazurilor în care moartea îi ia locul, generează o stare de tristețe și teamă, de nostalgie și melancolie. „Și iarăși mai cade o frunză / Și verdele crud tainic plânge / Se-ngână tomnatecă pânză / Pe-alei înroșite de sânge...”  (Mai cade o frunză de dor).

Iarna nu este nici pe departe anotimpul preferat al poetei, ea fiind o fire caldă, un om energic și plin de vitalitate. Nici toamna nu i se potrivește, fiind un preludiu al îmbătrânirii, fierbințela verii neputând fi înlocuită de niciun foc din lume, în afară de cel al iubirii.''Tăcere-i în albul ce vine / Decolorând vesele culori''  (Clepsidra zdrobită)

Ajungând la finele acestei cărți, ne putem da seama că toate aceste poezii „răzvrătite”, așa cum însăși autoarea le numește, nu sunt decât o exprimare a realității și a nevoii de schimbare a răului în bine, a minciunii în adevăr, a lașității în curaj, a deznădejdii în speranță.

Ultimul capitol al cărții, pe care poeta îl intitulează „Speranțe de bine” reprezintă o concluzie și un deziderat al întregii frământări, al luptei pentru o viață mai bună, mai curată, mai relaxată, în care să ne putem concentra pe lucruri ce au puterea de a ne face fericiți.„Din stele mii să ne luăm speranțe / Să împărțim binele ce-i în noi” (Din stele)

A dărui, a ajuta, a avea încredere, toleranță și putere de a te lăsa pe tine însuți, pentru binele aproapelui, sunt întradevăr sfaturi de urmat și de pus în faptă. „Bine de pui pe cărare / Cu bine te primenești. / De-ai plantat răul răsare / Ce-ai plantat aia primești”  (BINE DAI BINE PRIMEȘTI)

Autoareautoarea împărtășeștedin plin speranța că totul se va transforma în bine, punând în poezie un îndemn și o invitație la bunătate, iubire, pace și înțelegere între oameni.

Ceea ce capitolele acestei cărți vor să fie, privind conținutul fiecăruia, ca ideea într-un mod succint, aș putea enumera aici: avertizare, analiză, strigăt, concluzie, cântare, deschidere, recunoștință, îngrijorare, ardere, rugă, nebunie, dor, bunătate, deznădejdea, tăcere, nostalgie, speranță. Acestea sunt toate cele șaptesprezece capitole.

Această carte este o încântare și merită să fie citită cu interes și cu inima deschisă.

 

Gabriela Raucă – Viena

Membru al Clubului Gold ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

Membră a Societății Scriitorilor din Județul Neamț.