SE DUC POEȚII

 

                                                                            de George PETROVAI

Se duc poeții,

se tot duc...

Se duc poeții și nu știm

de-ajung în vreun lăcaș de sticlă;

dar știm că în județ și-n țară

fără de ei e-un spor de pâclă.

Căci poezia alta nu-i

- ca muzică a slovelor –

decât nectarul stors cu trudă

din fandoseala muzelor,

care pe urmă-i picurat

în inimi de alean robite,

ca omul mai uman să fie

prin zbor spre zări nemărginite...

Te-ai dus, Valer Sabău, ca neaua

din zestrea șarpelui cu pene,

luându-l și pe Ion Burnar

netimpul să vă bucure alene.

Acuma c-amândoi sunteți

pe plaiurile veșniciei,

unde precis vă delectați

cu-ndivinarea poeziei,

cuvine-se să nu-i uitați

pe-amicii încă în viață –

ba inspirându-i peste fire,

ba dându-le în somn povață.

Pentru că noi, rămașii, știm

ce voi, plecații, știți mai bine –

pe rând de-aicea toți ne ducem

în lumea umbrelor depline,

de unde doar Mântuitorul

a revenit la ființare

și unde nimenea nu duce

nimic din fizica sforțare,

ci va rămâne printre vii

cu zestrea sa spirituală,

dovadă cum că n-a trăit

degeaba-ntr-o lume nasoală.

De-aceea cred c-ar trebui

să facem tot ce ni-i permis,

ca întâlnirea netrupească

să fie un regal de vis.