Șușeaua vârghina și lăiatul

 

Trei cuvinte folosite pe vremuri, în lumea satului din zona Olteniei de mijloc și de Sud. Mic fiind, deseori mă certa mama dacă întârziam cu prietenii de-atunci la o joacă, la o discuție, de ce nu, o șușanea.

Șușeaua reprezenta drumul care spinteca satul, comuna. Șușeaua nu avea asfalt pe spinare și, normal, nici dungi pe margini ori pe spinare nu avea. Deși exista cu bunele ei, șușeaua era atribuită leneșilor, celor care nu munceau și stau toată ziua pe vârghinele podurilor.

Vârghinele erau acele mici construcții perpendiculare pe șușea și curțile oamenilor. Printre ele se intra în curte pe jos ori cu carul cu lemne, porumb, grâu și orice altceva. Multe vârghini aveau și o scândură pe care se putea sta. Era un fel de băncuță.

Vârghina mai reprezenta și bogăția (chiar și sufletească) a unei gospodării. Despre cei leneși ori săraci se spunea că „n-au nici vârghină” la poartă. De sărbători lumea văruia gardurile și vopsea vârghinile podurilor. La Șușea n-aveau ce-i face. Printre ultimii din Europa fiind acum datorită capitalismului sălbatic al modernismului occidental, și vârghinile de la podurile din fața gospodăriilor au dispărut. Asta... da, sărăcie... Definiția sărăciei.

Lăiatul reprezenta baia făcută, mai ales  înainte de sărbători.

-Mă duc în casă, fă! Mă duc să mă lai ori să lai copilul, copii, erau vorbele țărăncilor. Am pus apă pe foc! Laiul, spălatul, se făcea într-o albie de lemn, dacă era mai mare, sau o troacă, tot din lemn, dacă era mai mică. Totul era în seama femeilor, bărbații, cei mai mulți, erau plecați la orașe la industrializare, industrializare distrusă de tot de conducătorii postdecembriști.

Șușeaua, vârghinile, lăiatul, trei cuvinte care ne ung rădăcinile.

 

Puiu RĂDUCAN

04012023 – B. Olănești