de Gheorghe Pârja
Nu mi-a plăcut niciodată să fac pronosticuri,
deoarece nu aveam pârghiile gândirii pentru speculații convingătoare, iar
meseria mea de jurnalist m-a avertizat, de nenumărate ori, cât este de relativ
a vorbi despre viitor din timpul prezent. Apoi, evenimentele din preajma
noastră ne arată cât de repede s-au erodat anumite previziuni, făcute cu puțină
vreme în urmă. Cu asemenea emoții și prudențe din partea mea, este lesne de
înțeles că nu prea am nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă lumea. Am
doar bănuieli mimetice, care pornesc de la lecturi interesante, ori păreri ale
unor oameni luminați. Așa îmi permit să croșetez o pânză tremurătoare, pe care
să proiectez filme despre viitor. Mi-am adus aminte de o carte, apărută în
tinerețea mea, prin anul 1968, care a marcat generația. Este vorba despre
volumul „Amintiri despre viitor”, scrisă de Erich von Daniken, care face o
cercetare a întrebărilor neelucidate ale istoriei scrise și nescrise.
Ea se preocupă de soarta unor monumente și obiecte
care nu se încadrează în cronologia și istoria clasică. Existența lor este
atribuită unor extratereștri care au vizitat Pământul în diferite perioade ale
istoriei lui. Citeam despre călătoria fantastică a unei nave spațiale, despre
hărți vechi și aerodromuri preistorice, întâmplări reale, care apar în Biblie,
un ring de dans pentru uriași. Cartea a trezit un val de indignare în rândul oamenilor
de știință din acea vreme, dar s-a bucurat de mare succes în rândul
cititorilor. Subiectul cărții nu s-a erodat, ci, dimpotrivă, teme socotite
fanteziste au primit confirmarea unor teorii actuale.
Era la modă, în urmă cu câteva zeci de ani, un fel
citire a viitorului, practicată de un grup de savanți care creaseră o știință
numită futurologie, adică știința despre ce va fi. Iar un om de știință de
astăzi susține că Clubul de la Roma nimic din ce a prevăzut nu s-a întâmplat.
De pildă, savanții din acel grup nu au prevăzut căderea comunismului. Suntem
liniștiți că marile catastrofe nu pot fi intuite, ba mai mult, ele nu vor avea
loc. Ce fel de încredere putem avea în asemenea previziuni care au valoarea
unor citiri în cafea? Se crede că omenirea nu se schimbă fundamental. Aceasta
este pastila de optimism.
Așa că putem spune și noi că viitorul începe
duminică. Că viitorul și trecutul sunt ale filei două fețe, spunea poetul
nostru. Deci putem face mici șarade pe seama timpului, care, inevitabil, vine.
Oamenii îi pun fel și fel de coroane, ba de aur, ba de bronz. Și oamenii nu
stau pe loc. Omul de mâine va fi diferit față de cel de astăzi. E firesc, până
la un punct. Mă gândesc că nu va prețui ceea ce mai numim pedagogia țărănească,
omenia, cuviința, respectul. Chiar altruismul va suferi serioase modificări. Se
vor răzgândi și valorile morale creștine, care conferă armonie și înțelegere
într-o societate. Asemenea dimensiuni încurcate ni se livrează în fiecare zi.
Adevărul este că reacția din straturile mumelor, de a păstra identitatea cu
voce tare, vine tocmai din această alunecare spre confuzie.
Ca unul care m-am născut la rădăcina unor rânduieli
care au ținut lumea împreună, văd cât de aspră este uitarea de sine. Poate
zvâcnirile unui timp romantic ar putea fi repere pentru revigorare. Dar cum au
fost, n-or mai fi iară! Depinde cu ce va fi înlocuită lumea care își trage
obloanele. Că suntem luați de viitura viitorului. Dar lumea de mâine poate fi
doar imaginată, nicidecum gândită rațional. Cum va fi vremea de mâine? Să ne
rugăm lui Dumnezeu să se îndure să nu mai dea omul pe mâna omului. Că vedeți ce
iese! Moarte, disperare, ruină, nesiguranță. Ca să nu plătim atâta tribut
așteptării, indeciziei, eu propun ca viitorul să înceapă chiar de duminică, 1
ianuarie 2023.
Cu liturghia Sfântului Vasile. Ori cu topirea
zăpezilor din America. Cu îmblânzirea furiei lui Putin și calmarea cancelarului
austriac. Sârbii să bage săbiile în teacă, să nu mai zgândăre Kosovo, iar
vecinul Orban să-i lase pe secui să se roage, cu pace, în bisericile lor.
Vedeți, câte ar trebui să se întâmple într-o zi de duminică! Dacă toate
acestea, și multe altele, s-ar împlini, putem fi liniștiți că viitorul a
început bine. Nu ca metaforă, ci ca un curent clasic în politica acestor zile.
La recenta întâlnire, de la Baia Mare, scriitorul și prietenul Varujan
Vosganian ne spunea că lumea e ca un coral de Johann Sebastian Bach. Este
curgătoare în speranța ei și, totuși, în miezul ei neschimbată.
Despărțirile nu sunt neapărat mai tragice și
revederile nu sunt neapărat mai fericite. E drept că într-o lume a deplasărilor
în cyberspațiu, Anna Karenina nu s-ar mai fi putut sinucide. Deci, nu uitați,
viitorul poate începe duminică! AN NOU FERICIT! la toată lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu