Îmi ajung adesea la ureche zvonuri despre unele dezbateri din interiorul partidelor, cu privire la raportul optim dintre profilul colectiv al unei organizații politice și profilul individual al membrilor lor. Tema devine importantă mai ales în preajma alegerilor (locale sau naționale, autohtone sau europene). Pe ce trebuie să pună accentul campania electorală? Pe identitatea partidului înscris în cursă sau pe charisma personală a celor care îl reprezintă? Se pare că, pentru unii, accentul pe „personalități“ încurajează „vedetismul“, în vreme, ce pentru alții, accentul pe comunitatea partinică stimulează, perdant, anonimatul. O opinie concretă pe această temă mi-a solicitat, de curînd, doamna Clotilde Armand. Cel mai la îndemînă e, firește, răspunsul „echidistant“, „dilematic“: nici personalități solitare, pentru care partidul e o simplă rampă de lansare, dar nici nebuloase colective fără vîrfuri de lance eficiente. Dar cîteva observații suplimentare ar fi, poate, binevenite.
Pentru generația mea, asfixiată, în junețe, de
propaganda materialist-dialectică, tema are un „ce“ iritant: pînă în 1989 ni se
spunea, apăsat, că istoria nu e opera „personalităților“, ci a maselor, că
individul trebuie să se subordoneze „colectivului“, că disciplina de partid nu
îngăduie fantezii „individualiste“. Or, prea des pentru gustul meu, Marx pare
să aibă, în ochii generațiilor mai noi, un succes pe care nu l-a avut cînd era
la putere… „Partidul înainte de toate!“, „Să terminăm cu parada figurilor
notorii, suspecte de autopromovare egolatră!“, „Nu ne trebuie VIP-uri, ne
trebuie tovarăși devotați cauzei!“ – sînt sloganuri pe care stomacul meu le
digeră greu. Realist mi se pare să acceptăm că, totuși, lumea nu alege entități
abstracte, alcătuiri vagi, fără chip, ci oameni vii, bine reliefați, capabili
de performanță (dovedită) și de un discurs public pregnant, convingător. A
alege – fie că ne place sau nu – e a te lăsa sedus. Și nu poți fi sedus – în
adevăratul sens al cuvîntului – de o masă umană difuză, oricît de țanțoș ar fi
suportul ei „instituțional“. Fără figuri pregnante, persuasive, prestigioase,
nu se poate construi electoral!
Pe acest fundal, ar fi interesant să facem un
inventar al „caracterelor“ care ilustrează, la noi, „lupta“ politică. Cu ce
feluri de oameni avem de a face? Să pornim de la „partidul-cantitate“,
aglutinare umană pe bază de anonimat. Sigur că nu toți membrii unui partid pot
avea vocație de lideri, înzestrări ieșite din comun, anvergură de personaje
publice. Grav e, însă, cînd partidul recurge tocmai la această categorie pentru
a face „promovări“ utile, numiri lucrative, pe scurt o selecție de cadre
convenabilă conjunctural. Nu poți să nu te întrebi cine sînt, ce gîndesc, ce
motivații au sutele de mii de „înscriși“ pe listele unui mare partid, de vreme
ce se comportă ca o simplă masă de manevră. Și, pe de altă parte, nu poți să nu
rămîi cu gura căscată cînd te vezi reprezentat, în Parlamentul European, de
domni și doamne de care n-ai auzit niciodată și al căror CV e de o descurajantă
banalitate. (Exemplul mereu la îndemînă, hélas, e dna Dăncilă, de a cărei
prezență – vreme de nouă ani – în PE n-a auzit nimeni, decît după ce a devenit
prim-ministru. Și nu e singurul caz.) Partidul-cantitate se salvează, de
obicei, prin „locomotive“ electorale: inși volubili, „populari“, „băieți de
băieți“ (sau „fete de fete“…), simpatici, obraznici, agresivi, capabili să fie
„vizibili“, fără să aibă multe de arătat… Dansează cu alegătorii, le spun ce
vor să audă, fac glumițe de piață și dau de pămînt cu adversarii.
Alături de membrul de partid fără relief, redus la
simplă disciplină electorală și de „locomotivele“ care nu reprezintă,
propriu-zis, partidul, ci mai curînd „pofta“ presupusă a unui electorat
manipulabil, avem și micile vedete din categoria bătăușilor „ideologici“. Nu
ies în relief prin gîndire articulată, convingeri solide, maniere democratice,
ci prin răcnet, înjurătură, bășcălie de mahala, tupeu huliganic, trivialitate.
Sînt „soldații“ caftului politic, vedetele micului ecran, omniprezenți la orice
dezbatere, de dragul „mișto“-ului pe care îl întruchipează. Previzibili,
rudimentari, meșteri în replica buruienoasă, dar vajnici, de neocolit, foarte
utili aparatului de partid care îi trimite, mereu, pe front. Și posturilor de
televiziune care vor rating, pe socoteala inteligenței și a bunului gust.
Dar dincolo de fețe palide și de derbedei zgomotoși
ce avem? Unde ne sînt personalitățile? Personalitățile adevărate. Nu mahării
șmecheri, de județ, nu idealiștii fragili, de care ți se face milă, nu
ambițioșii contrariați pînă la frustrare că nu li se oferă avanscena, nu
retorii de ring, specialiști în fente, farse de cabaret și bojoci, nu „băieții
fini“, care se țin departe de plebe, nu „patrioții“ obidiți, care se luptă cu
„paralelii“ planetari, nu „europeniștii“ de meserie, pentru care UE nu e decît o
doctrină rentabilă. Sînt sigur că, în toate partidele, vor fi fiind și oameni
întregi, oameni cumsecade, valori latente. Dar ori nu riscă să iasă în față,
ori, dacă ies, sînt evacuați „principial“ (nu-mi vine nici astăzi să cred cum
l-au evacuat liberalii pe Theodor Paleologu, cînd orice partid coerent și l-ar
dori alături și cînd, între cei „păstrați“, e plin de nulități). Nu se
apreciază, însă, decît solidaritatea oarbă, răspunsul la „ordin“, demagogia
ieftină, circul publicitar, gesticulația. Și, mai ales, lipsa de profil, griul
intelectual și sufletesc sau orgoliul polițienesc. Partidele se gîndesc mai
mult la alianțe profitabile decît la propria identitate, mai mult la căpătuiala
cîtorva membri decît la nevoile urgente ale țării.
Soluția? Partide cu un contur ideologic bine definit
și cu program politic gîndit pe termen lung, membri de partid decenți,
responsabili și reactivi, personalități atrăgătoare, bine instruite, capabile
să uite de sine pentru binele comun și să devină modele de educație și de bune
moravuri, lideri deciși să-și construiască echipe strict pe bază de merit.
Adică și organizare, loialitate de partid, simț comunitar, dar și criterii de
excelență, voci articulate și răsunătoare, personalități. Spun platitudini?
Desigur! Dar n-ați observat că platitudinile au devenit subtilități
irealizabile? Că bunul-simț a devenit „elitist“? Că firescul a devenit utopie?
Autor:
Andrei PLEŞU
Sursa:
Dilema Veche
De ce daca merg la o manifestare publica ,festival,intilnirea fiilor satului,slujbe religioase,sunt obligat sa ascult ineptiile si limbajul de lemn al politicienilor ? Aceasta fauna este de o nesimtire crasa si prin luarile de cuvant cu aceste ocazii,realizezi ca de fapt in marea lor majoritate nu au citit prea multe carti in viata lor,dar asta nu ii impiedica sa fie aroganti si sa se comporte ca si cum ar fi alesi pe viata si totul li se cuvine!!!
RăspundețiȘtergere