Din trupul țării falnic se ridică,
Copacul vieții cu tulpina lui,
Ce poartă pe sub scoarță glia mică,
Ce-o prinde-n rădăcini, cum altul nu-i.
Dar în fărâma care poartă seva,
Ce urcă înspre ramuri fremătând,
Arată că-n pământ se duce verva
Trăită de străbuni cu doru`-n gând,
Că nu mai este țara ca și-odată,
Când eram mândri că suntem români,
Azi plânge glia și cu ea deodată,
Curg lacrimi grele ce în noi rămân.
Din anii de lumină se făcură,
Securile cu cozi din codrii verzi,
Și-o țară mai săracă și ce-ndură
Un jug năpraznic pe gât de cirezi.
Și nu știu de vreodată se va naște,
Un braț viteaz, slăvit de Dumnezeu,
Să facă țara asta zi de Paște,
Ca-n raiul ei să fie tot mereu,
Și pace, și lumină, și dreptate,
Și oamnei drepți cu frunțile spre cer,
Dar pomul țării plânge pe-nfundate,
Căci ramurile mici se nasc și pier!
Autor: Aurelia Oancă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu