de Gheorghe Pârja
Recent, am trecut, pentru a multa oară, pragul
Memorialului de la Sighet, însoțind doi diplomați români. Este exact ce s-a
vrut să fie: memoria ca formă de justiție! Într-una din celule mi-a atras
atenția masca mortuară și mulajul unei mâini, a unui om al suferinței. Ajuns
acasă am căutat, prin carnetele mele, povestea acestor însemne ale aducerii
aminte. O poveste care merită știută. Cu ani în urmă, poeta Ana Blandiana, o
ziditoare a acestui edificiu trist, dar extrem de necesar, a avut fericita
inspirație să aducă de la Muzeul Literaturii Române, la Școala de Vară de la
Sighetul Marmației, care se desfășura sub egida Memorialului, masca mortuară și
mulajul mîinii scriitoare, ale poetului Constant Tonegaru. Atunci am tresărit
ca în fața unei lumini țâșnite din memorie. Le-am privit ca o datorie morală de
puțini știută.
Sunt convins că puțină lume, care citește aceste rânduri,
știe cine a fost Constant Tonegaru. Mă oblig să creionez un succint portret.
Făcea parte din al doilea val al avangardei poeziei românești, fiind
deschizătorul unei noi direcții lirice, vârf de generație poetică. Dacă Geo
Dumitrescu a fost model pentru Marin Sorescu, Constant Tonegaru a fost imbold
pentru generația optzeci. Aici mă regăsesc și eu. În timpul vieții publică un
singur volum, “Plantații”, premiat de Editura Fundațiilor Regale. A avut un
destin tragic. În anul 1949 a fost arestat sub învinuirea că a conspirat
împotriva siguranței statului. De fapt, de aderare la grupul de scriitori care
adunau medicamente și alimente distribuite, prin voluntari, intelectualilor
trecuți pe lista neagră a regimului nou instalat la putere. Cu comisari sovietici
și uneltele lor știute de istoria recentă.
Vulnerabil, lipsit de simț practic, Tonegaru este
victima unui concurs de împrejurări. Îl întâlnește pe scriitorul Teohar
Mihadaș, care, având serioase lipsuri materiale, coborâse de la Bistrița, la
București, pentru a căuta o soluție de viață. Primește un pachet de la
Tonegaru. Ajuns la Bistrița, Mihadaș, fire generoasă, dăruiește coletul unui
luptător din munți. Care este prins și spune tot. Episodul mi-a fost confirmat
de domnul Mihadaș într-o seară la Desești. De la mărturisirea prizonierului
partizan încep arestările. În închisoare, bătut crunt, sănătatea lui Tonegaru
se ruinează, dar nu spune niciun nume din grupul la care aderase. La ieșirea
din pușcărie era un schelet umblător. Moare la 3 februarie, 1952, la 33 de ani.
Prietenul lui, scriitorul Teohar Mihadaș, care a
suferit și el, îi face un portret emoționant: “Candid și naiv, entuziast și
credul, gata să slujească până la ultimul sacrificiu, cu sentimente zâmbitoare
unei idei, unei convingeri, unei credințe, unui ideal. Era vital și moral, cel
mai plin de tinerețe dintre noi. Căci tinerețea, în esența naturii ei, înseamnă
dăruire totală față de un ideal și lansarea într-o aventură nobilă, eroică. Pe
atunci, eroismul putea avea un sens.” Să revin la masca mortuară și la mâna
scriitoare, ale poetului. Care au și valoare de simbol mângâietor, adică binele
făcut cu dăruire unui confrate de cuvânt. Parcă spiritul generos al lui
Tonegaru cutreieră spațiul Marmației, pentru a se întâlni cu spiritul
profesorului, pictorului și poetului Gheorghe Chivu, care își are odihna
veșnică într-un cimitir sighetean.
Constant Tonegaru i-a dus manuscrisul de debut,
„Zumbe”, la Editura Fundațiilor Regale și l-a recomandat Cenaclului
„Zburătorul.” Era în anul 1946, cu vremuri agitate, cu schimbări de rânduieli
politice și sociale. Domnul Chivu a fost unul dintre marii prieteni ai lui
Tonegaru. În plimbările noastre pe străzile orașului dintre ape îmi povestea
despre tinerețea lor bucureșteană. Într-un interviu, mentorul nostru îmi
spunea: „Poetul Constant Tonegaru mi-a dus volumul de debut la Editura
Fundațiilor Regale. N-a apărut atunci în librării, dar a fost distins cu
Premiul poeților tineri needitați. A apărut peste 20 de ani, cu amputările
vremii.
Gestul Anei Blandiana a conjugat întâlnirea a doi
poeți de marcă, a două prietenii lirice peste epoci și timp. Olimp. Poveste pe
care v-am spus-o și dumneavoastră! Despre un poet cu o sensibilitate rebelă.
Vladimir Streinu socotește că „poezia lui Tonegaru este o problematică individuală
de întemnițat. Comanda din adânc, pentru întâia dată mai reală în lirica
noastră, este o aspirație la exotism, la libertatea personală.” Moartea lui în
democrația populară este sacrificiul unui scriitor român.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu