Pe cărările dreptății

 

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Ce este dreptatea? O întrebare care a traversat vremurile, iar unele minți luminate s-au încumetat să-i rotunjească și câteva definiții. Cică dreptatea se referă la modul în care o persoană este tratată de semenii ei, sau de societate, în general. Unii filosofi au spus că dreptatea este virtute morală, o virtute a instituțiilor sociale. Se referă la respectarea legilor și a normelor sociale. Dar nu mă pregătesc pentru un examen, ca să vă transcriu enunțuri din mari tomuri juridice. Ci mă gândesc cum se învață dreptatea în lumea în care te-ai născut. Cred că nu-i zi lăsată de Dumnezeu să nu auzi pronunțat cuvântul dreptate. Că ai dreptate, că n-ai dreptate! I s-a făcut dreptate! Ori i s-a făcut o nedreptate!

Cântarul dreptății se învață din familie. Dragii de părinți mi-au spus, după priceperea lor, ce este bine, sau ce este rău în faptele mele. Așa am învățat să fac deosebirea dintre dreptate și strâmbătate. Cu acest bagaj al echilibrului am intrat în viață. La nivelul comunei se cumpăneau și greșelile făptuite de oameni. Era comisia de împăciuire, formată din săteni cu experiență de viață, drepți în gândire și admirabili negociatori. Se împărțea dreptate prin dreapta cumpănă a cazului. Cei nemulțumiți de deciziile comisiei se puteau adresa altor instanțe de judecată. Împărțirea dreptății trezește multe pasiuni.

Sala de judecată a rămas locul unde s-au pronunțat hotărâri juste, dar și unele cu multe semne de întrebare. Istoria este plină de nedreptăți răsunătoare. Unele au sfârșit cu moartea judecatului. În ultima săptămână, presa a acordat spații largi cazului Gheorghe Ursu. Este vorba despre inginerul omorât în bătaie la 15 noiembrie 1985, în arestul Miliției, fiind învinuit că a uneltit împotriva regimului comunist. Fiul său, Andrei Ursu, care a moștenit de la tatăl lui candoarea naivității, dar și încăpățânarea, cere oficial, în 1990, pedepsirea vinovaților. Începe o anchetă, dar tot de atunci începe să bântuie fantoma amânării, a vopsirii realității. Așa încât cei doi ofițeri au fost scoși de sub pecetea pedepsei mai zilele trecute.

Adevărul judiciar a înlocuit adevărul istoric. Dosarul este imens și conține mărturii directe, sub jurământ. Degeaba! Nu au întârziat reacțiile unor personalități care cunosc bine cazul, fiind uimite de sentință. Sorin Ioniță scrie despre cazul Ursu și falimentul intelectual al magistraților români. „Este greu să aștepți ceva de la o școală națională de drept ai cărei reprezentanți de top sunt căzuți în stupoare că obiectele se încălzesc la soare și apa curge la vale”, spune autorul. Cu alte cuvinte, probele evidente nu au fost luate în seamă. Andrei Pleșu, referindu-se la acest caz, spune că „justiția română a reușit să producă versiunea balcanică a Divinei Comedii dantești, comedia sinistră. Doar că, pătată cu sânge și cu parșivă prostie instituțională, realitatea încurajează mai curând melancolia decât râsul ironic.”

Ana Blandiana scrie cu durere: „Sentința Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost achitați torționarii lui Gheorghe Ursu, are toate șansele să rămână un act simbolic, o dovadă a felului în care se face dreptate în România, ci și al perspectivei justiției asupra propriei istorii. Importanța acestei sentințe depășește mult cazul Gheorghe Ursu. Mă simt umilită personal de această decizie și simt sentința Înaltei Curți ca pe o incredibilă insultă și ca o revoltătoare sfidare a societății civile.” După cum se vede, s-au scris multe articole critice la adresa nu numai a sentinței, dar și a motivării acesteia. Au constatat jurații că inginerul Ursu nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele statului apus. Am citit și eu motivarea judecătorilor. Se constituie într-un turnir de afirmații care îmbălsămează subiectul cu un stufăriș de aluzii care ocolesc subiectul.

S-au inventat boli pe care nu le-a avut, dar nici un cuvânt despre crimă. Atâția ani s-au perindat pe sub ochii justiției, multe dosare cu mărturii din preajma cazului, dar nimic nu i-a învinuit pe ofițerii inculpați. O fi fost o închipuire a morții? Zic jurații că moartea nu a fost o chestiune planificată în detenție. A fost un caz izolat și a lipsit represiunea directă. Cert că omul a murit, fiul cere socoteală despre moartea tatălui, iar textele legilor de astăzi nu-i ajută să lămurească un caz petrecut cu aproape patru decenii în urmă. Dar probele nu s-au șters. Se vede cu ochiul liber că acest proces nu putea fi judecat corect dacă nu se lua în calcul întregul tablou al timpului.

Ba mai pune, pe caz, o diademă cenușie și doamna ministru de la Justiție. Și-ar fi dorit, “ca simplu cetățean, să nu fie martorul validării oricărei forme de represiune, de tortură, al legitimării instrumentelor de forță care aruncă în obscur drepturi și libertăți fundamentale.” O pildă sonoră, în care vinovații nu există. Inginerul Ursu a murit de peritonită. Dacă acest caz era judecat de comisia de împăciuire din sat, verdictul era altul. Și mult mai limpede argumentat. Așa că rămân cu multe întrebări.