I.
Gruparea literară clujeană după 1989
În perioada regimului comunist, între anii 1945 –
1989, poezia română a cunoscut numeroase avataruri literare, supuse
idiosincraziilor propagandiste și teziste ale P.C.R. Cu toată cenzura impusă și
a tematicii ideologice, poeții români au reușit să creeze o poezie autentică
sincronizată valorilor modernismului și literaturii universale.
Între anii 1945 – 1960, realismul socialist a impus
tematica principală ideologică a partidului comunist, dar după 1960 poezia
română redevine la valorile lirice ale modernismului și la conexiunea cu marea
lirică universală. Pendulând între modernism și neomodernism se naște o pleiadă
lirică de excepție, poeți recunoscuți pe plan național și european: Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Ana
Blandiana sau Mircea Dinescu. Recuperarea lirismului a fost o constanță și
coordonată a acestei generații poetice române, iar odată cu anul 1980 se apare
la București, în jurul ”Cenaclului de Luni”, coordonat de Nicolae Manolescu, o
pleiadă poetică intrată în istoria literaturii române cu numele „Generația
’80”. Cenaclul a fost înființat în anul 1977 și desființat în 1983 de
secretariatul P.C.R. al Universității București, care îl considera subversiv.
Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie „Aer
cu diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion
Stratan, publicată în 1982 și „Cinci”, cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter,
Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983. Această
generație poetică s-a reîntors la un limbaj epic, la o formă de exprimare
similară prozei, renunțând la metaforă și lirism, ca formă de expresie poetică.
Pentru poeții foarte tineri din preajma anului 1989, renunțarea la expresia
lirică și la metaforă, a „Generației ’80”, a dus la un blocaj al formei
limbajului de transmitere a substanței și esenței poetice.
Revoluția din decembrie 1989 a adus o descătușare a
expresiei poetice, după o epocă de cenzură oficială a regimului comunist sau de
auto-cenzură, de teama securității comuniste. În municipiul Cluj-Napoca,
capitala culturală și spirituală a Transilvaniei, la începutul anilor 1990, în
ciuda haosului social-politic și a crizei economice, un lucru înflorea în
germenii unei libertăți asumate și independente: literatura. Atunci orașul
dorea o eliberare de consumatorul masificat de evenimente culturale ale
regimului totalitar. Acest centru universitar își regăsea valențe de producător
major de creații și opere culturale, care au identificat Clujul pe harta istoriei
literaturii române post-decembriste (1989). Tinerii poeți care au început să se
afirme chiar din zilele revoluției din decembrie 1989 au achiesat cu entuziasm
la noile oportunități sociale și literare de exprimare liberă. Depășirea unei
repetiții prozaice și îngustarea expresiei poetice în manifestările prozei,
specifică „Generației ’80”, a devenit o paradigmă a poeților români de după
1990, majoritatea fiind studenți la diverse facultăți ale Universității
„Babeș-Bolyai”, cea mai importantă din Transilvania și din România. În anul
1991 funcționau la Cluj-Napoca, oraș multicultural, două grupări literare de
referință.
„Cenaclul Echinox” care a fost construit în jurul
cunoscutei reviste literare „Echinox”, înființată în perioada de liberalizare a
comunismului, toamna anului 1968. Poeții de la revista „Echinox” continuau o
tradiție modernistă, cu un lirism discret, fără să încerce să depășească
paradigma acestui curent literar și fără să experimenteze forme de expresie
excepționale și radicale. Aceștia continuau sincronismul liric modernist prin
poeți ardeleni ca Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Mureșan sau Ion
Cristofor.
O altă grupare poetică s-a născut pornind de la
fostul cenaclu al publicației „Napoca Universitară”, de dinainte de 1989, care
s-a coagulat apoi sub o nouă formă și denumire, în jurul „Cenaclului Zalmoxis”,
înființat de un grup de studenți entuziaști, la Casa de Cultură a Studenților,
care doreau să destructureze limbajul poetic comun și să restaureze o nouă
expresie poetică, cât mai inedită și șocantă, care să trezească cititorul din
letargia limbajului liric modernist, deja clasicizat.
Genul liric și creația poetică clujeană reprezenta
un adevărat „Koine” al limbajului literar românesc din acei ani. „Anul ’93” nu
a fost pentru poeții clujeni un titlu de roman celebru, scris de Victor Hugo,
ci un timp de referință, o „cronică” a afirmării lirismului în mod plenar în
urbea de la poalele Feleacului, anul în care au debutat poeții reprezentativi
din tânăra generație post-decembristă. Efervescența lirică la începutul anilor
1990 a atins cote sublime în Cluj-Napoca, care a devenit un adevărat incubator
de opere literare originale și inedite în peisajul României post-moderne. Un
grup de tineri poeți rebeli față de tradiția literară au început să se afirme
în revistele literare ale epocii și să-și șlefuiască talentul în celebrele
cenacluri locale: „Zalmoxis”, „Ditamai Poezia” sau „Echinox”, ca o reacție
negativă la ”proza lirică” a ”Generației `80”.
Eram student la Istorie când a apărut, în anul 1991,
un articol critic și programatic din revista „Tribuna”, semnat de poetul Ion
Mureșan și intitulat „Lupii tineri din poezia românească”, în care se făcea un
elogiu pertinent al noii generații fulminante de poeți avangardiști ai Clujului
post-decembrist: Adrian Suciu, Horia Muntenus, Ioan Buteanu, Ionuț Țene sau
Adrian Bumb. Această generație lirică post-decembristă se șlefuia sub bagheta
unor maeștri străluciți ca Teohar Mihadaș, Mircea Muthu, Petru Poantă,
Constantin Zărnescu sau Ion Cristofor. Se reînnoda legătura literară, printr-o
ecuație simbolică „transcendentală”, dintre perioada interbelică, maturitatea
liricii optzeciste și neoavangarda post-decembristă. Se aduceau în peisajul
liric teme noi, îndrăznețe și combustii interne inedite, care aruncau în aer o
gramatică fosilizată de limbajul de lemn „comunizant”, în plus, se propunea o
„îndrăzneală” a metaforei nemaicunoscută până atunci, ce amintea de „Cabaretul
Voltaire” din 1917 al lui Tristan Tzara.
La cafenelele literare din oraș, „Croco”, „Arizona”,
„Ema” sau la Casa de Cultură a Studenților se scria poezie pe șervețele, pagina
de gardă a cărților cumpărate din anticariate, pe bilețele de dragoste sau pur
și simplu pe tichete de bibliotecă (B.C.U.).
În anul 1993 au debutat în volum o pleiadă de poeți
clujeni, care au intrat în dicționarul de istorie literară a Clujului. Semnalul
l-a dat Horia Muntenus, cu placheta „Ioan”, o sinergie între precepte preluate
din creștinismul cultural și neo-modernism. A venit, apoi, poetul Adrian Bumb
cu volumul „Neopoesia”, lansat la Librăria Universității din oraș, în
prezentarea lui Ion Mureșan, o încercare de a rupe poezia de tradiția
optzecistă, considerată prea prozaică. Tot la aceeași librărie, personal am
lansat volumul de versuri avangardiste „Bal ca-n iad”, (Ed. Zalmoxis),
prezentat de Teohar Mihadaș, Constantin Zărnescu, Adrian Bumb și Horia
Muntenus, ce încerca să spargă toate canoanele literare ale epocii. Viitorul
profesor de la Filosofie Alexander Baumgarten a debutat în același an cu placheta
de versuri „Ied”, promovată de poetul Adrian Bumb. Criticul de film, de mai
târziu, I.P. Azap a debutat editorial tot atunci, cu volumul de versuri
„Autoportret cu mască”, care a și fost premiat de Uniunea Scriitorilor.
Poetului Dumitru Cerna îi apărea volumul de debut „Cireșe amare”, iar Adrian
Suciu își publica fulminant volumul „E toamnă printre femei și în lume” (Ed.
Echinox), cu o prefață de profesorul universitar Mircea Muthu. Tot în acel an
publicau sau debutau în revistele literare Flavia Teoc, Sorin Grecu, Alexandru
Hălmăgeanu, Daniel Moșoiu sau Victor Țarină.
Istoria acelei epoci nu a fost scrisă exhaustiv.
Criticul literar Petru Poantă a relatat comprehensiv despre ”Generația ‘93” în
„Dicționarul cu Poeți”, iar opera acestor poeți a fost prinsă în lucrările de
licență, masterat și doctorat al absolvenților de Filologie. Clujul liric al
anilor ‘90 a devenit un model de urmat de tinerii poeți români din
Transilvania.
Avangarda poetică postdecembristă a avut două
valenţe metaforice axiologice contrare. „Fracturismul” poetic, care rupea
versul de tradiţia poetică modernă, urmând un optzecism radical şi în esenţă
anti-liric, era o manifestare a prozei în versuri, fără metaforă şi fior
poetic, o înşiruire de cuvinte în stil DADA, cu ruperea oricărei înţelegeri şi
combustii interne a metaforei perenizate, izvorâte din sufletul universal al
emoției, care este de fapt poezia. Tot din avangarda anilor ’20, reprezentată
de Tristan Tzara, Dimitrie Stelaru, Geo Bogza, Geo Dumitrescu sau Marcel Iancu,
se revendică şi orientarea poetică „milenaristă” de după 1989 din Transilvania.
Spre deosebire de fracturişti și „optzeciști”, a răsărit o generație lirică
nouă, născută din combinația dintre epic și liric, dintre tradiție și înnoire
radicală: poeţii „milenarişti” din jurul Grupării „Zalmoxis”, care au luat
limbajul poetic avangardist şi i-au dat conţinut prin asumarea lirismului
tragic al poeţilor interbelici, redescoperiţi după 1990 – Lucian Blaga, Vasile
Militaru, Nichifor Crainic, Teohar Mihadaș sau Dimitrie Stelaru. Poeţii clujeni
din noua generație de după 1989 s-au autodenumit și „milenarişti”, cuvânt cu o
semantică dublă: apropierea tensionată a anului 2000, ca imitație a celebrului
„Anno Domini 1000”, dar și promisiunea tensionată a renașterii printr-un nou
început așteptat al unei cifre rotunde. Poeții, care îşi trăiau viaţa în anii
‘90 în boema tensionată a cenaclurilor clujene şi în zbuciumul zgomotos al
istoriei, în aşteptarea anului 2000, ca trubadurii medievali, nu au refuzat
lirismul şi metafora ca expresie poetică sau metafizică. Tehnica „cuvântului
tăiat”, ca o expresie a simbiozei polivalente a versului, era încărcată de
fiorul metaforic al modelelor şi trăirilor unei credințe în puterea adevărului
și frumosului. Poeţii „milenarişti” post-decembriști au devenit nişte
mărturisitori ai credinţei emoției lirice prin vers. Au fost cuprinși de o
fervoare lirică aproape religioasă. În cenaclurile avangardiste şi în manifeste
zgomotoase, poeţii milenarişti post-decembriști clujeni propuneau o viziune poetică
atipică: ancestrală şi tensionată a căutării originilor şi doreau a da noi
sensuri necunoscute versului. Poeții clujeni de după 1989 s-au făcut iubiţi sau
urâţi pentru crezurile lor lirice expuse într-o manieră radicală, între sensul
primordialităţii și noutatea absolutizantă a formei.
Abia recent, în anul 2020, la Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă s-a cristalizat critic, într-o carte, prima istorie a poeziei
postdecembriste din Cluj-Napoca. Este vorba de studiul „Poeţi clujeni
postdecembrişti”, scris de redutabilul critic literar Adrian Ţion. Lucrarea
este o radiografie complexă a fenomenului liric de după revoluţia din decembrie
1989 în România. Întocmită cu acribie şi atenţie la detalii şi semnificaţii,
compusă într-un stil penetrant şi preţios, cartea lui Adrian Ţion surprinde
fenomenul liric postdecembrist clujean mai puţin cunoscut marelui public de
poezie. Este o „altfel” de istorie literară „călinesciană” (George Călinescu)
pentru poeţii români din Transilvania. Autorul s-a concentrat pe grupul literar
de la „Cenaclul Zalmoxis”, înfiinţat la Casa de Cultură a Studenţilor în 1991,
şi al poeţilor care au gravitat în jurul acestei sinergii lirice anvangardiste,
cu accente pseudo-rebarbative de limbaj. Gruparea poetică a fost o încercare
curajoasă de restaurare a legăturilor cu lirica interbelică şi o revoltă
împotriva „poeziei-proză”, promovată de poeţii optzecişti, care construiau un
„ermetism” prozaic. Poezia post-decembristă clujeană a retrăit creativ un
paradox: pe de o parte, revenea la înnoirile de limbaj ale lui Tristan Tzara,
Ilarie Voronca sau Marcel Iancu, pe de altă parte, recupera metafora
interbelică transfigurată şi şlefuită în temniţele comuniste. Nu întâmplător
poetul deţinut politic Teohar Mihadaş a fost unul dintre mentorii „Grupării Zalmoxis”.
Adrian Ţion face suma acestor poeţi într-o manieră
eseistică, trecând prin critică, teorie și istorie literară. Este un pas
livresc plus valoric la fascinantul „Dicţionar Critic” al lui Petru Poantă,
care a cuprins poeţii postdecembrişti clujeni. E, de fapt, prima carte de
critică, teorie şi istorie literară care aşază poeţii clujeni postdecembrişti
în panteonul liric naţional şi în ierarhia valorilor culturale. Adrian Ţion ne
explică cu acribie argumentul isagogiei literare regionale: „La 30 de ani de la
Revoluția Română (acest proiect a început în toamna anului 2019), prezentul
volum ilustrează succint creațiile literare ale celor 30 de poeți clujeni
afirmați în jurul grupului «Zalmoxis» sau în afara lui, subliniind contribuția
fiecăruia la înnoirile limbajului și ieșirea din tiparele tabuizante ale epocii
anterioare. Punctul de interes al acestui demers critic se coagulează în jurul
dorinţei de a înregistra în istoria literară a Clujului postdecembrist
fenomenul poetic pornit din jurul cenaclului «Zalmoxis» şi al membrilor lui.
«Gruparea Zalmoxis» a funcţionat ca un fel de frăţie a scrisului, angajament
respectat de participanţi, luaţi de valul înflăcărării confraterne. Unii dintre
ei au evoluat spre poezie adevărată, alţii au rămas doar cenaclişti zeloşi,
după cum se întâmplă. Câţiva au decedat între timp, dar important este pentru
istoria literară să rămână întipărită în timp impresia acestei coeziuni
entuziaste. Unii au activat, e drept, şi în cadrul «Echinox»-ului de la
Filologie, în efemerul «Amanet» sau în alte cenacluri, marcând rezultate
remarcabile, aşa încât nu puteau fi ocoliţi. Cu toţii au performat în anii
desprinderii de comunism şi e important să se ştie că în acel timp euforic şi
bezmetic s-au consumat nişte energii creatoare întrutotul remarcabile în
promovarea înnoirii lirismului”.
În prefaţa cărţii, istoricul literar Mircea Popa
surprinde şi clasifică generaţia „nouă” poetică clujeană în registrul ierarhic
şi valoric al literaturii române. „Este astfel firesc ca în urma evenimentelor
din decembrie 1989, percepute ca o «revoluție», să socotim momentul ca pe un
reper și să ne raportăm la el ca la un nou început. În ultimă instanță e vorba
de timpul în care se coagulează și se afirmă o nouă generație literară. Și
putem vorbi astfel de o așa-zisă generație «nouăzecistă», ieșită la lumină după
acest eveniment, odată cu proclamarea noilor valori etice, morale sau chiar
politice, care nu mai sunt obligate la constrângeri, la cenzură și autocenzură.
Odată cu prăbușirea ideologiei comuniste, prin acțiuni politice categorice,
vechile slogane și rigori impuse de ideologia dictaturii au dispărut cu
desăvârșire și avem de-a face cu un discurs liric care se respectă doar pe
sine, se bizuie doar pe valorile tradiției și se poate afirma sub un nou soare
al poeziei, al gândirii și al experienței poetice ieșite de sub obrocul unei
dictaturi care controla până și modul de a fi al omului, al culturii, al
literaturii. Anul 1990 poate fi socotit ca un an de început pentru un nou val
liric, apărut în contextul libertății depline de a se exprima pe sine și lumea
la care se raportează. În acest fel, toți debutanții în poezie de după acest an
pot alcătui împreună o primă generație a libertății și a expresivității eului
poetic.”
Poeţii clujeni au adus „întorsături de metaforă”
neașteptate sau termenul „cuvântul tăiat”, într-o încercare uşor disperantă
pentru adversarii lirismului. Instrumentul de critică şi istorie literară pe
care îl oferă publicului Adrian Ţion este salutar şi salvator pentru o perioadă
istorică care a eludat şi ignorat valoarea generaţiei lirice postdecembriste.
Despre această generație au mai apărut volumele „Antologia poeților
postdecembriști” (1996) și „Poezia noastră cea de toate zilele” (2004) de Ionuț
Țene, „Dicționar de poeți – Clujul contemporan” (1998) al lui Petru Poantă,
„Tonomat de vise. Liceeni poeți” (2002) și „Clujul literar. Dicționar ilustrat
(1900-2005)” ale Irinei Petraș și „Anul ’93. O privire asupra fenomenului
poetic clujean după 1989 până în 2000” – Studiul „Poeți clujeni
postdecembriști” – a contribuit la lărgirea perspectivei analitice și a
percepției fenomenului liric clujean.
Ce aducea nou generația post-decembristă din Ardeal
după 1989 – o combinație a substanței lirice: emoția, cu forma radicală a
rațiunii: limbajul. Apar noțiuni noi în lirica românească: „cuvântul tăiat”,
„versul inversat”, ”versul fracturat”, „descarcerarea cuvântului” (de sensul
inițial), toate într-o „gramatică proprie”, alături de un cuvânt polisemantic
și o sintaxă care avea legătură doar cu o nouă realitate propusă de poeții
post-decembriști din Transilvania, cum afirma criticul literar Petru Poantă în
„Dicționarul de poeți” (Ed. Culturală Forum, 1998). Poezia noii generații era
asumată, ca o formă de exprimare extremă a emoției lirice, paradoxală,
printr-un limbaj polisemantic, având un mesaj propriu, între tainic și
indescifrabil. Cuvântul poetic deținea secretul unei expresivități vituperante.
Poeții clujeni au abordat, cu un curaj necunoscut până atunci, siluirea
sintaxei și percepției lirice, pentru a turna noi forme de expresie a emoției
lirice. Titlurile cărților mele de debut pot explica spiritul polisemantic al
epocii: „Bal ca-n iad” (Ed. Zalmoxis, 1993) și „Roși de lună” (Ed. Mesagerul,
1997). „Bal ca-n iad” este în același timp „bal în iad”, dar și numele unui joc
sportiv regional, „balcaniadă”, tocmai în timpul sângerosului război din fosta
Iugoslavie.
Generația poetică de la Cluj-Napoca a fost o
renaștere într-o manieră post-modernă a poeziei române, un inter-textualism
renăscut într-o abordare a formelor lingvistice foarte îndrăznețe.
Ionuț
Țene
(Va
urma)
Conferință
susținută la Universitatea din Madrid (Spania) – octombrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu