„1 august. Mama a primit azi pensia. Redusă cu 118 lei. Asta nu o sărăcește, dar o enervează. Iar pe mine mă revoltă rău de tot. Are 82 de ani, a fost dascăl 39 de ani, de 25 de ani are un picior amputat din cauza unui cancer și nu mai are instrumente și putere să riposteze. Și ca ea, mulți alții. Poate pe neputința și pe discreția lor, a acestor oameni, se și mizează.
Mi-e podul plin de explicații, de aroganțe, de calcule, de povești despre criză, despre economii, reduceri, rețineri, tăieri, despre sancțiuni, despre rigori, despre cum trebuie să fim înțelegători, să avem răbdare, venite de la tot felul de amici care-mi spun răspicat - răstit chiar - ce bine o ducem. Nu cred deloc-deloc în toate aceste teorii! Iar politeții mele i s-a cam acrit.
In plus, teoriile despre manipulare le-am citit de mult. Am citit chiar tot raftul! Și poveștile goale ambalate strălucitor, recitate după punctaje primite la ordin, la mine nu mai țin. Mă simt ca în anii ’90, când brusc am aflat că minele trebuie închise, că industria grea e ineficientă, că totul trebuie lăsat în paragină. Atunci, fiind prea tânără, n-am înțeles ce se petrece. Acum, înțeleg.
Doar că am o nelămurire, în aceste vremuri de criză, fir-ar ea de criză: din acea sută de lei luată din pensia mamei, câte grame de praf de pușcă pentru un război în care noi suntem finanțatori fără voia noastră se cumpără? Unde merg banii din pensia mamei? Unde?
Știu că e retorică întrebarea, dar măcar mă răcoresc. Pentru că prea am tăcut mult.”
Dana BUZURA-GAGNIUC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu