În continua schimbare din lumea de astăzi, tot mai puține realități de odinioară rămân neatinse. Noile realități nu sunt simple și liniare, încât oamenii caută, în mod firesc, repere. Din multe direcții, din țară și din afara ei, sunt, la rândul meu, întrebat care este adevărul în desfășurările care au loc în trei domenii: războiul din Ucraina, evoluția Europei unite, politica Statelor Unite sub administrația actuală. Răspund aici cât mai concentrat posibil.
În ceea ce privește războiul din Ucraina, nu este
vorba de a lua partea unora în dauna altora, războiul din Ucraina fiind o
chestiune care privește cele două țări, ci de a spune adevărul. Sub acest
aspect, Helmut Schmidt (Die Mächte der Zukunft, 2006), care a participat ca
tânăr ofițer de stat major la campania răsăriteană cunoscută a Wehrmacht-ului
din anii patruzeci, a avertizat pe drept că, în condiții normale, nu ar trebui
ca cineva să interfereze în relația de mai mult de șaisprezece secole dintre
ruși și ucraineni. Sunt popoare cu istorie, cultură, limbă în mare măsură
comune. Acest avertisment rămâne valabil – integritatea fiind, în opinia mea,
condiție a oricărei rezolvări echitabile în raport cu istoria.
Sunt acum două condiții practice ale ajungerii la
adevăr în privința acestui război. Prima este analiza istorică și juridică până
la capăt a datelor. A doua este corelarea multiplelor surse de informații.
Sub câteva aspecte, războiul din Ucraina are un
dosar istoric. Nimeni până azi nu l-a contestat.
Primul aspect este acela că, așa cum recunosc
actorii situației (secretarul de stat american Baker, diplomați germani etc.),
a existat o înțelegere Gorbaciov-Bush-Kohl potrivit căreia Rusia să-și retragă
armata din Europa Centrală, Germania să se unifice și nicio altă forță militară
să nu ocupe acel spațiu. Doar că, Europa, în loc să continue pe calea
normalizării situației de după Al Doilea Război Mondial și „războiul rece”,
încheind tratatele necesare, s-a creat o nouă situație conflictuală prin
preocuparea de a prelua Ucraina și Georgia în NATO. Așa cum au declarat
participanți la summit-ul NATO din 2008 (cancelarul german, președintele
francez, reprezentanți americani, dar și președintele rus), includerea celor
două țări în NATO poate antrena războiul, căci Rusia nu acceptă intrarea altor
puteri pe ceea ce ea consideră „centura ei de securitate”. Așa cum au menționat
diplomați americani, comunicatul summit-ului a fost modificat de cineva în
favoarea includerii – ceea ce a tensionat grav politica europeană.
Al doilea aspect este că, după cum se știe din
istoriografia celui de Al Doilea Război Mondial, exterminările de evrei,
probabil cele mai ample din Holocaust, s-au petrecut pe teritoriul Ucrainei.
Presa internațională (din SUA, Israel, Franța etc.) a și evidențiat cu timpul recrudescențe naziste în Ucraina, iar
simbolistica acestora a revenit sub regimul actual. Cei mai cunoscuți istorici
contemporaniști din Franța (Chaliand), Germania (Wirsching), SUA (Walt) etc. au
arătat că „maidanul” – mișcarea care a răsturnat
puterea politică aleasă la Kiev și a dat startul schimbării geopolitice – a
fost operă de servicii secrete. George Soros (vezi monografia lui Andreas von
Rethy) a revendicat pentru sine organizarea „maidanului”, iar analize
internaționale au confirmat că doar până la 25% dintre participanți știau
despre ce este vorba.
Rămâne însă misterioasă aprinderea din nou a minții
unor politicieni cu teza că „Rusia este prea mare”. Nu se explică altfel
intervenția intempestivă a lui Boris Johnson ca nu cumva la Istanbul să se
ajungă la pace între Rusia și Ucraina, ca și alte intervenții apoi pentru ca
războiul să nu se oprească.
Rămâne de analizat și ceea ce relevă investigarea
arhivelor relativ recent deschise (de pildă, Lutz Hachmeister, Hitlers
Interviews. Der Diktator und die Journalisten, Kiepenheuer & Witsch, Köln,
2024). Anume că Führer-ul, chiar în contextul în care emisarii săi erau trimiși
la Moscova să negocieze cooperarea, discuta cu intimii atacarea Rusiei, care i
se părea „vulnerabilă”.
Se știe prea bine că în orice decizie de stat se
împletesc premise complexe, ce vin din situația istorică de facto și din
interese proprii, care se pot discuta îndelung. În fapt, Rusia a trecut cu
armata granița Ucrainei, după ce înăuntrul conducerii ei a avut loc o evoluție.
Această evoluție a atins concepția privind profilarea Rusiei în lume și,
desigur, deciziile militare (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii,
Niculescu, București, 2023). Președintele Vladimir Putin a criticat la München
(2007) reluarea „războiului rece” și încercările de izolare a Rusiei și a
prefigurat noua atitudine internațională a țării sale. El a îmbrățișat explicit
vestita „idee rusă” ca axă a „renașterii Rusiei”, lansată de Ivan Iljin. O
vastă literatură, cu bună bază factuală (vezi Dmitri Trenin, The Putin Doctrine,
2013; Steven Lee Myers, The New Tsar. The Rise and Reign of Vladimir Putin,
2015; Robert Nalbandov, Not by Bread Alone. Russian Foreign Policy under Putin,
2016 etc.), oferă tabloul acestei evoluții.
Primul pas major a fost recuperarea Crimeii, care nu
a fost niciodată ucraineană, fiind dată în administrare Ucrainei în 1954, sub
Hrusciov, în cadrul luptei pentru succesiunea lui Stalin. Al doilea pas a fost
trecerea armată în Răsăritul rusofon al Ucrainei, în situația în care statul
ucrainian a eșuat în politica democratică față de minorități, inclusiv în
aplicarea acordurilor de la Minsk. Ne dăm seama ce stupoare s-a creat când unul
dintre avocații acordurilor a spus că ele au fost elaborate doar pentru a da
timp Ucrainei să se înarmeze.
Nu s-au putut invoca probe că Rusia ar fi vrut în
2022 să cucerească Ucraina și să îngenunchieze pe cineva. În planul de pace
german (2023), care are printre semnatari cunoscători profesionalizați ai
situației politico-militare (un general, fost responsabil la NATO, și un consilier
de politică externă al cancelarului Kohl), se arată clar că nu există nici o
dovadă că Rusia ar urmări teritorial altceva decât revenirea în Crimeea și
Dombas. Rusia a vrut, se poate spune, dislocarea conducerii ucrainene, pe care
o socotește responsabilă de deteriorarea relațiilor. Nu s-au putut invoca nici
probe că Rusia nu putea încheia războiul în primele săptămâni – în definitiv,
era clar că vrea să evite ofensarea poporului ucrainian și preluarea
răspunderii pentru ocuparea unei țări mari, geografic și demografic, cu toate
obligațiile administrative implicate.
Cum se stă astăzi? Rusia a revenit în Crimeea și a
restabilit controlul în Dombas. După datele analizelor internaționale de la
această oră, Rusia înaintează militar bucată cu bucată. Se discută, desigur,
pacea – numai că degeaba se cere stoparea ostilităților, dacă se continuă
alimentarea cu arme. Oprirea transferului de arme și încetarea focurilor de armă în orice formă sunt, împreună,
indiciul că o parte sau alta vrea efectiv pacea. Altfel, va continua
bombardarea de ambele părți, dronele întreținând mai departe un război oricum
evitabil.
Este tot mai mult cazul să se observe și la noi că
între timp are loc și configurarea unei atmosfere internaționale schimbate.
Planul de pace al Chinei (2023) prevede suveranitatea țărilor după ce se ajunge
la acorduri care respectă interesele de securitate ale fiecărei părți. Rusia a
declarat că nu acceptă altceva și a precizat în context că promovează neabătut
obiectivele pentru care a intrat în război. Președintele SUA a declarat că nu
favorizează o parte sau alta, dar vrea pace. Azi este tot mai limpede că nu mai
este posibilă securitatea unei țări fără a include în ea și securitatea
vecinului.
Se poate face oricând calculul forțelor militare aflate
la dispoziție de o parte sau alta, dar nu doar acest indicator tehnologic
decide evoluția evenimentelor. Nu indicatorii pur militari contează, ci faptul
că, în afara înțelegerilor, lumea va plăti din greu aventurile războinice. Am
spus din capul locului și am repetat mereu că Europa va plăti costurile
războiului din Ucraina, iar faptul este, din nefericire, evidență.
Ce perspective sunt acum? Toate indiciile arată că
nu se poate câștiga militar războiul din Ucraina. Este de luat în seamă și
faptul că Rusia acuză o „amenințare existențială”, încât pe acest fundal
recursul la lovituri cu arme nucleare tactice nu poate fi exclus. Nu există
alternativă la negocieri între Rusia și Ucraina – desigur între autoritățile
lor legitimate de alegeri.
Teza mea privind încheierea războiului din Ucraina
am expus-o pe larg în volumul Pacea astăzi (Editura Tribuna, Cluj-Napoca,
2024). Sunt de părere că pentru revenirea cursului internațional de la războiul
din Ucraina, la cooperare, ar trebui plecat de la sarcina neîndeplinită a
anilor nouăzeci: crearea unei noi
structuri de securitate în Europa și în lume și încheierea celui de Al Doilea
Război Mondial și a „războiului rece” prin tratatele indispensabile.
În fapt, ieșirea de pe scenă a celor care au realizat
înțelegerile anilor optzeci și nouăzeci – Reagan, Gorbaciov, Bush, Kohl, Baker,
Shevarnadze, Genscher – a însemnat și ivirea neînțelegerilor. Se plătesc scump
nesiguranțele create de neîncheierea tratatelor pe baza dreptului
internațional. Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratate – Versailles,
Trianon, etc. Al Doilea Război Mondial
are tratatul de la Paris (1947), dar acesta este doar un tratat de pace, nu mai
mult – oricum nu este tratatul de securitate de care este nevoie.
Desigur, orice înțelegere în formele acordului,
memorandumului, declarației comune dintre state etc. este importantă. Dar forța
de a regla durabil relațiile dintre state o au tratatele care întruchipează
dreptul internațional. La propriu, nu orice înțelegere înseamnă drept internațional
– pentru a fi așa ceva, o înțelegere trebuie să respecte criterii istorice,
demografice etc. și să aibă ratificarea parlamentelor reprezentative ale
statelor implicate. Se observă ușor că unele acorduri și memorandumuri, care se
invocă azi naiv sau demagogic ca „drept internațional”, nici nu au fost
ratificate de parlamentele respective vreodată!
Trebuie recunoscut că după Primul Război Mondial s-a
manifestat o conștiință juridică mai acută a ceea ce înseamnă la propriu drept
internațional. Această conștiință o mai au destui oameni și după Al Doilea
Război Mondial. De aceea, chiar unele tratate ale anilor șaptezeci între țări
europene, care au dus la pacificare pe continent, conțin o precizare: ele sunt
valabile până la reglementarea finală a chestiunilor generate de război. De
aceea, un președinte german, renumit jurist, a și observat: nimeni în perioada
postbelică nu a avut mandatul parlamentului țării sale să negocieze încheierea
războiului sub toate aspectele, inclusiv teritoriile. Nu mai insist asupra
faptului cunoscut că nu s-a abolit până la capăt nici măcar pactul Ribbentrop
-Molotov!
Inclusiv războiul din Ucraina atestă faptul că, fără
un tratat de securitate în Europa și fără tratate corespunzătoare între țări,
nu se ajunge decât la noi conflicte. Iar o schimbare importantă se petrece
chiar sub ochii noștri. Cine călătorește de la Kiev spre Alma Ata și înaintează
spre China își dă ușor seama că, în situația în care în Ucraina se amplasează
fie și numai rachete cu rază medie de acțiune, se atinge securitatea Chinei.
Iar China nu mai poate fi indiferentă la ceea ce se petrece în securitatea
Europei.
Dar, spun din
nou, cu toată răspunderea: România nu are ce căuta în acest război. Între multe
altele, țara noastră nu are de câștigat din formarea, la care unii aspiră, a
unei alte puteri militare – de data aceasta una fără tradiții de politică
internațională. Puterile istoriei nici nu au cum să fie îngeri.
În ceea ce
privește Uniunea Europeană, aceasta era deja în criză sub precedenta Comisie
Europeană, dar măcar căuta variante de reorganizare (detaliat în A. Marga,
România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). Nu s-a mai făcut
reorganizarea, ci, odată cu Ursula von der Leyen, s-a accentuat birocratismul
și ingerința Bruxelles-ului în afacerile interne ale țărilor, prin încălcarea
reglementărilor. Acum, în loc să se procedeze cu competență și înțelepciune la
progresul integrării democratice a națiunilor care compun Europa unită,
lichidând disparități istorice, încurajând creativitatea cetățenească și
cooperarea în avantaj mutual, se trăiește un derapaj. De aceea, în multe țări
europene sunt reacții.
Sunt de părere că nu este nevoie de armată
europeană, cât timp este NATO. Vigilența rămâne, desigur, parte a istoriei. Îmi
amintesc, însă, că deja Heidegger cerea europenilor să se elibereze de clișeele
privind Răsăritul. Și el și-a dat seama de otrăvurile ideologiilor și
propagandelor. De altfel, în anii nouăzeci secretarul de stat american James
Baker cocheta cu eventualitatea ca și Rusia să intre în NATO. Președintele
Vladimir Putin a reluat ideea la nivelul anului 2000. În orice caz, suntem
astăzi într-o altă lume – mai legată, mai interdependentă, cum se spune, încât
nimeni nu se poate sustrage conexiunilor și le suferă impactul.
Proiectul armatei europene nu va reuși, căci Europa
unită are nevoie stringentă de integrarea democratică a țărilor. De altfel, nu
tensiunile și înarmarea sunt soluția la dificultățile din zilele noastre, ci
realismul și inteligența. Ca totdeauna în istorie, abia o Europă a libertăților
individuale, democrației și culturii este Europa propriu-zisă.
Pentru România, a fost un succes istoric invitarea
la deschiderea negocierilor de intrare în Uniunea Europeană, în decembrie 1999,
și promisiunea obținută în 1996 de intrare
în NATO. Transformările ulterioare din societatea românească au permis
convertirea negocierilor și a promisiunii în realități. România și-a asigurat
astfel un cadru benefic pentru propria dezvoltare.
Din nefericire, garniturile de decidenți care i-au
hotărât soarta nu au mai fost capabile în ultimele decenii să fructifice acest
cadru, încât, sub multe aspecte, țara nu a putut depăși subdezvoltarea. Mai
mult, spre deosebire de alte țări din aceeași uniune și alianță, România și-a
distrus cooperările firești, construite în timp, cu restul puterilor și
supraputerilor lumii. Azi, aceste cooperări sunt dintre cele mai reduse din
istorie, în paguba țării și a cetățenilor ei.
Este esențial pentru România să fie în uniuni și
alianțe convenabile. Dar aceasta nu înseamnă să nu aibă cooperări profitabile
cu alte țări. Nimeni nu obligă la așa ceva! Iar ostilizările la care se recurge
mai nou de către decidenți iresponsabili, care-și închipuie că „istoria se
sfârșește”, costă enorm și sunt
contraindicate.
Din păcate, descurcarea la nivel mediocru este luată
în România actuală drept pregătire suficientă. Ca efect, diagnoza
„prostocrației” (detaliat în Octavian Știreanu, coord., Trecerea la
prostocrație. Publicistică în starea de alarmă, București, 2021) continuă să se
confirme pe scară mare, cu efecte dezastruoase. Erorile în materie de ocupare
de funcții de decizie costă astăzi cel mai mult pe lume.
În ceea ce
privește politica Statelor Unite ale Americii, am apreciat din capul locului
revenirea de la neoliberalism, la republicanismul democratic al tradiției
americane, pusă în mișcare de Donald
Trump. Și, cu aceasta, desigur, eliberarea justiției de sub controlul și
strânsoarea decidenților politici. Am apreciat voința președintelui de
restabilire a dialogului supraputerilor – SUA, China, Rusia – și voința de a
stinge rapid războiul. Nu se pot soluționa problemele lumii actuale prin
război, iar cooperarea supraputerilor rămâne condiția păcii.
Mi-am dat seama însă de două lucruri. În comparație
cu Ronald Reagan, lipsește din spatele actualului președinte american curentul
teoretic-argumentativ care să propulseze o asemenea politică. Sau nu este
folosit suficient acest curent, care este de obicei puternic în Statele Unite!
În aceeași comparație, susținerea din societatea americană este încă ceva mai
redusă. Probabil că președintele depinde mai mult decât se crede de forțe din
jur.
Aș vrea ca Donald Trump să reușească în cele două
direcții. Nu duce însă la nimic speranța unora, de o parte și de cealaltă a
spectrului politic din România, că îl vor folosi în favoarea lor pe
președintele Donald Trump. Nu se va petrece așa ceva. În fața liderilor
americani, oricare ar fi, contează inovațiile de care ești capabil, realizările
competitive, ceea ce faci pentru comunitatea din care faci parte. Concetățenii
noștri ar proceda înțelept dacă s-ar preocupa să rezolve cu forțele interne
dificila situație în care România a fost adusă de către decidenții ei.
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
<a
href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu