După „Suflătorii în jar - cronici recente” iată că
prolificul scriitor mureșean Răzvan Ducan îmbogățește patrimoniul cultural
românesc cu un nou volum de poezie intitulat „Tunelul de la capătul luminii”,
numit așa după celebra expresie concisă „Luminița de la capătul tunelului”, o
zicere despre cinismul politic și moftangiii vremurilor actuale, numai că
autorul a scris-o pe dos.Căci, nu-i așa că în România toate-s pe dos?
Volumul „Tunelul de la capătul luminii” a apărut la
editura „Vatra veche” Târgu Mureș, la prietenul (cultural) de nedespărțit
Nicolae Băciuț, care în prefața cărții spune despre autor: „Poet al
cotidianului, Răzvan ducan nu are niciun fel de inhibiții, nici nu ascunde sub
preș libertatea de a spune lucrurilor pe nume, în numele libertății, răzbunând
parcă „versurile dacă eu tac, tu mâine
n-ai nici un drept să taci”. Nu tăcerea și resemnarea sunt leacul pentru
revolta sa, ci verbul tăios, arma celui care nu acceptă să rămână „cu capul plecat”.
Așadar poetul care a pus Târnăveniul pe harta
literară, scrie o poezie directă, ludică, profundă, sinceră, patriotică și
oglindește în versurile lui neliniști cutremurătoare privind destinul nației,
lipsa democrației și libertăților reale ale semenilor, unde doar se mimează
aceste concepte și drepturi cucerite în decembrie 1989, prin sânge. În poezia
care deschide volumul de față „Poezia ca răzvrătire”, Răzvan Ducan ne explică
demersul lui literar din punctul de vedere al poetului: „Da, poezia e o formă
de răzvrătire/ în care locuiește poetul, ca parte a lui asumată. / El preferă o
fereastră spartă/ în detrimentul unei ferestre fără sticlă/ și chiar o
fereastră cu sticla murdară,/ în detrimentul ferestrei cu sticlă curată”.
N-a putut fi indiferent la dezastrul ecologic de la
Praid și-n 2 iulie scrie poezia „Târnava mea de NaCl”, profesional vorbind,
fiind în largul său, cunoscând „dedesupturile” acestui accident ecologic și
urmările nefaste pentru natura înconjurătoare și locuitorii zonei: „Te-au
omorât cu bună știință,/ Prin ignoranță și prostie,/ Târnava mea de lapte dulce,/ Dulce mai ești doar pe hârtie.//
Târnava mea de NaCl,/ Ce-i acum sintagma potrivită,/ Va mai supraviețui și
înota,/ Doar amintirea în clepsidră”.
Poetul Răzvan Ducan ne vorbește în versurile lui
despre „Respectul de sine al aerului”, despre „Autostrăzi către peșteri”,
despre „Timpuri noi” care au venit peste noi, despre „Căpușa” care ne-a invadat
țara și ne suge în continuare bogățiile, aflăm că poetul „...mai am(are) încă
vise”, ceea ce-i bine, despre confrații care scriu despre cai și amintește de
libertate, despre faptul trist că „Iubirea de moșie nu-i mai zid” ca-n
versurile lui Mihai Eminescu; descoperim ceea ce știam și noi mai de mult că
„Țara este ruptă-n două”, că este bine să dăm „Odă primarilor de pretutindeni”
daca ai „...nevoie de 10 mii de like-uri” și vrei să fii „(re)Creator digital”.
Așadar poetul Răzvan Ducan ne duce, vrând-nevrând, să-i devenim interlocutori,
să „intrăm” în viața lui zbuciumată, să îmbrăcăm și noi cămașa suferinței, să
rezonăm la realitatea românească pe care ne-o prezintă fără floricele, cu un
strigăt prelung ce numai poeții luptători gen Adrian Păunescu sau Alexandru
Petria, mai nou, o pot face.
În poezia „Nu judecați poeții” aflăm starea și
condiția Poetului, în țara unde cultura este subfinanțată de zeci de ani iar
poeții luați în derâdere de potentații zilei: „Poeții așteaptă cuminți în
stații,/ Fiecare cu stația lui la purtător,/ Să vină inspirația să îi
transporte,/ Spre propriile locuri de dor”.
Despre anomaliile care se întâmplă (din păcate) în
cultura românească unde pecinginea corupției a acaparat-o, unde „unii sunt mai
egali decât alții”, despre concursurile literare măsluite, trucate, scrie,
probabil ca să se „răcorească” și poetul Răzvan Ducan: „Am experiență încât
să-mi permit/ să organizez un concurs de poezie,/ la care doar eu am voie să
particip,/ de aceea anunțul e-n contumacie.// Doar eu am voie să-l câștig,/
după ce mă citesc doar pe mine,/ unde sunt singurul membru al juriului,/ care decide
ce se cuvine.// Să iau astfel Marele Premiu,/ inclusiv premiile unu, doi și
trei, etcetera,/ de asemenea, să iau toate mențiunile,/ și florile însoțitoare
de „Nu mă uita”.(...)//Tot eu o să
scriu despre concurs,/ și o să dau în mass media informații,/ ca apoi să citesc
tot eu despre mine,/ cum am fost îmbăiat în mii de ovații”.
Despre epigonii continuă să scrie cu aceași
înverșunare în poemul „S-au împuținat poeții adevărați: „S-au împuținat poeții
adevărați,/ Și s-au înmulțit cei ce potrivesc rime,/ Unde dulcegăriile sunt
cultivate,/ Pentru notorietate și stima de sine.//(...) Flori, fotografii,
daruri și felicitări,/ De fapt frecție la naivitatea din glastră,/ Fiecărui
poet trebuie să i se dea o medalie,/ Zicea Nichita, ca să aibă ce arunca pe
fereastră”.
Într-o democrație cu față de dictatură, în care
conducătorii români sunt mai preocupați de refugiații ucrainieni decât de
propriul popor tot mai sărăcit și batjocorit, Răzvan Ducan are tăria de-a scrie
o poezie minunată „Slavă”, în care, cunoscând cu advărat Istoria neamului,
condamnă aceste măsuri și spune răspicat lucrurilor pe nume: „Întrebarea
adevărată este/ Dacă România a făcut suficient pentru România,/ Și nu dacă a
făcut suficient pentru Ucraina,/ care-i similar cu a-ți da haina,// Cea de pe tine,/
Ca ție să-ți fie tot mai rău/ Și ei să-i fie, invers proporțional,/ Tot mai
bine.// Probabil în numele școlilor și bisericilor închise,/ Și a timorării
celor ce-și apără identitatea românească,/ În Bucovina de Nord,/ Unde
asimilarea forțată e politica firească.// Probabil în numele Sistemului de
apărare antiaeriană „Patriot”,/ plătit de noi și dat lor,/ Ca să primim în
schimb aroganțe,/ Și interzicerea a tot ce-i tricolor,// Subtil și nevăzut/ Dar
cel mai mult pe față, în văz de lume civilizată,/ Noi să le dăm totul și ei, în
schimb,/ Să ne desconsidere, în formă continuată”. Întrebarea este, când va fi
auzit de cine trebuie?!
Mi-a făcut plăcere să-i citesc poemele din primăvara
și vara acestui an în care (re)descoperim prin Răzvan Ducan o voce al celor
mulți și oropsiți de propriii conducători, indiferent de partidele care s-au
perindat la guvernare, un bun mânuitor al discursului liric, în care temele
civico-sociale, patriotice primează. Felicitări!
Gelu Dragoș, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu