La poalele Pietrei Roșii, pe terenul unui gospodar, sunt două stânci care au forma clăilor de fân. Localnicii chiar așa le spun: clăi. Dacă întrebi bătrânii satului de ce le spune lumea clăi la aceste stânci, intri într-o legendă. Bătrâna care-mi povestește o face din toată convingerea, crede că lucrurile chiar așa s-au întâmplat cu adevărat. Se știe că, după credința populară, este interzis lucrul, cum ar fi cositul, întorsul fânului și adunatul lui în căpițe și clăi, în zile de sărbătoare, cum ar fi Sfântul Petru sau Sfântul Ilie. Pe un bărbat din Șurdești chiar Petre îl chema și tocmai într-o zi de Sfântul Petru s-a apucat de lucrul fânului. Dinspre Mogoșa se anunța vreme grea, cu rupere de nori, așa că bărbatul și-a spus că dacă fânul tot este uscat, să-l adune iute în claie, să nu-l ude ploaia. Când claia a fost ridicată, omul s-a dus cu ulciorul la izvor, după apă. Potop de ploaie și trăsnete iute s-au dezlănțuit. Când cerul s-a mai liniștit, omul s-a dus să vadă dacă furtuna nu i-a urnit claia. Claia era în picioare, însă nu mai era din fân, ci din piatră! Din asta, omul a înțeles că Sfântul Petru l-a pedepsit pentru că a lucrat în zi de sărbătoare. În timp ce mâna boii spre casă, Petrea grăia așa cu amar: ”De-amu, la iarnă, voi da să mâncați fân de piatră din claia de piatră”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu