Când îi fac comuniști mulți îmi sar în cap și-mi spun că sunt cel puțin inexact. Că, zic oamenii, ce-au de-a face ăștia cu comuniștii? Comuniștii făceau case, au industrializat țara, pe când idioții cu trotineta, pantalonul strâns pe pulpiță și gleznuța goală nu-s capabili nici măcar să facă umbră pământului degeaba. Discuția despre cine a făcut ceva în țara asta e destul de lungă. Nu trebuie însă să uităm că adevărații comuniști sunt cei aduși de tancurile sovietice, majoritatea din „prietena Ucraină”. Aceia au fost cei responsabili pentru decapitarea României, pentru obsedantele lagăre de exterminare a vârfurilor țării, pentru negura culturală în care s-a scufundat țara cel puțin o decadă, dar și pentru bâjbâiala care a urmat după.
De ce-i fac comuniști pe cei de azi? În
primul rând pentru că, într-o tragică simetrie istorică, ideologii de azi sunt
odraslele bolșevicilor de ieri, care veneau în România „s-o ridice”, constând
obiceiurile ciudate ale românilor: de a se spăla, de a purta pe sub pantaloni
sau fuste niște chestii subțiri cărora li se spune chiloți, de a se „împarfuma”(sic!)
și, inacceptabil!, de a-și schimba cămașa în fiecare zi. Cu siguranță că, prin
frigurile sovietice, mai purtaseră și ei izmene, dar să porți tu în timpul
verii ceva pe sub pantaloni sau fustă, asta chiar că era de neînțeles.
Comuniștii erau tributari unei ideologii
simple și e logic să fi fost așa. Recrutați din straturile joase ale
populației, comunismul era ceva menit minților lor rudimentare: „Oamenii
trebuie să fie egali”, „burghejii e răi”(sic!), „intelectualii
e periculoși”(sic!). Chestii simple, fără dileme sau
paradoxuri,numai bune pentru creierele lustruite cu mistria. Exact ca în
prezent.
Ideologia stângistă a momentului, cea căreia
îi spunem neomarxism este, în esență, același lucru. Același egalitarism
cretin, care a stricat lumea începând cu Revoluția Franceză, aceleași idei
inepte despre „societatea ideală” și același proletariat prost. Doar că
proletariatul actual nu mai e cel de pe vremuri, abrutizat de muncă, urlând de
foame și epuizare. Proletariatul actual nu e înfometat, ci din contră, e
supra-furajat. Excesul de mâncare junk și sedentarismul dau o imagine total
opusă celei a proletarului de odinioară. Cel de azi e gras,
disproporționat, sedentar, căptușit cu haine de pseudo-firmă, dotat cu
gadgeturi fără de care e mort. În esență, proletarul digital de azi nu mai are
de ce să urască societatea deoarece societatea îi dă totul. Mă rog, tot ce-și
dorește, contra înnoirii jurământului către societate prin intermediul
amanetării viitorului la bancă: iei credit pe viață pentru casă, iei credite de
nevoi personale pentru gadgeturi și alte prostii, razi carduri de credit în
city break-uri s.a.m.d. Este însă doar o parte a poveștii.
În realitate, proletariatul digital este
tributar unei alte forme de precariat, cel al perspectivei. Ocupă locuri de
muncă instabile, fără contracte pe termen lung. Chiar dacă sunt încadrați
într-un contract pe perioadă nelimitată știu că pot fi dați afară oricând,
pentru orice. Sarcinile pe care le execută sunt mici, repetitive și, de cele
mai multe ori, externalizate prin intermediul unor platforme digitale în care
feedback-ul clientului e esențial pentru a putea lua un nou job. Plățile se fac
pe task, pe proiect sau pe cât lucrezi(cazul Uber, Bolt, Glovo etc.). Aparent
pare „bine plătit”, dar în realitate e extrem de puțin față de efortul necesar.
Proletariatul digital se mișcă într-un
spațiu incert. Nu mai este bruscat și înjosit de șefii abuzivi din perioada
industrială, ci este supervizat de algoritmi. Care, în esență, sunt mai abuzivi
decât orice șef clasic. Te-ai ridicat de la computer pentru că ai o urgență
fiziologică? Algoritmul a oprit numărătoarea și pentru timpul respectiv nu ești
plătit. Nu te miști conform unui pattern? Ghinion, algoritmul îți declasifică
munca. Și, spre deosebire de șeful abuziv, algoritmul îți trimite un mail în
care-ți spune:
Salut, Gigel!
Hai să vedem împreună cum te putem ajuta să-ți îmbunătățești performanțele
și astfel să obții mai mulți bani pentru munca ta. Am observat că timpul tău
efectiv de muncă este de X% față de standardul operatorilor noștri, care e de
80%. Mulți aveau problema ta, dar au rezolvat-o treptat, ajungând chiar la
recorduri de 98%! Îți propun ca, pentru început, să reduci la jumătate pauzele
pe care le iei, grupându-ți mai multe activități în cadrul unei singure pauza.
În acest fel vei elimina timpii morți reprezentați de oprirea și pornirea
sesiunii de lucru și, în realitate, vei câștiga mai mult timp pentru tine,
având o performanță mai bună. În acest fel vei fi dublu-câștigător: vei avea și
performanțe mai bune, dar vei câștiga și mai mult timp pentru tine!
Astfel de mesaje impersonale îi căsăpesc
efectiv pe proletarii digitali. Totul e impecabil, însă proletarul știe că acel
mesaj dichisit este grav. Dacă muncitorul clasic știa că uneori scapă cu o
înjurătură porcoasă, după care erau șanse mari ca șeful să uite, muncitorul
digital știe că asta e o cărămidă nasoală care se pune la mormântul job-ului
său digital. E echivalentul pierderii unor bani și al rating-ului său. Ambele
cu efecte pe termen lung.
În plus, proletarul digital știe că sunt
milioane de oameni disponibili instant, bucuroși să ia job-ul său. Din acest
motiv el nu are colegi, ci competitori direcți. Nu există, ca pe vremuri,
solidaritate de breaslă. Aiurea, aici vrei mai degrabă să-l îngropi pe celălalt
pentru că astfel ai scăpat de un dușman.
În esență, toți cei care sunt invidiați
de cei mai înapoiați pentru modul lor de „a face bani” sunt
niște oropsiți supuși unor presiuni permanente. Iar presiunea este atât de mare
încât proletarul digital este într-o permanentă stare de pre-explozie, pe care
și-o inhibă pentru „a fi în linie cu valorile companiei”. Atomizați,
trăind într-o continuă incertitudine, având mereu toporul deasupra capului,
proletarii digitali dezvoltă încet și sigur afecțiuni psihice ca efect al
inhibării permanente a sentimentelor reale pe care le au. Și uite-așa, regimul
dezordonat, frustrarea permanentă, dezorientarea și psihicul făcut praf îi fac
clienții ideali ai noii ideologii, găsindu-și false cauze cât mai diverse
pentru suferințele lor. Nu dependența lor de marile corporații e problema, ci
faptul că există pe lume personalități autoritare care nedreptățesc oamenii.
Conservatorii sunt niște medievali care vor să întoarcă într-un trecut sumbru,
în care dispare egalitatea, înlocuită fiind de o sclavie a bogătașilor.
Mai mult, ideologia îi oferă
proletarului digital nu doar o explicație facilă pentru suferințele sale, ci
ceea ce-i lipsește, anume socializarea. Prin esența muncii sale, proletarul
digital este un individ atomizat, fără viață socială, care se învârte strict în
cercuri de dușmani, posibili uzurpatori ai jobului său mizer. De aceea
ideologia îi dă un sentiment de apartenență. O întrebare care ar putea apărea
este aceea referitoare la aderența acestor specimene la ideologia neomarxistă.
Oare de ce nu aderă ei la cercurile conservatoare? Răspunsul e cumva simplu:
din cauza tipului ideologic. Marxismul/bolșevismul/neomarxismul sunt ideologii
ale răzbunării, ale uciderii cu sânge rece. Puteți vedea atât evenimentul
tragic al executării lui Charlie Kirk, dar și reacțiile absolut tembele
ale stângiștilor, demne de Bălăceanca. Conservatorii caută împlinirea omului în
timp ce marxiștii caută căderea sa. Având creierii prăjiți de dorința de
răzbunare, proletarii digitali nu au cum să facă o alegere normală, pro-viață, ci
aleg metoda revanșardă, care îi face să se simtă „răzbunați” și astfel să-și
mai calmeze imensa energie psihică acumulată.
Brusc, precum comuniștii de pe
începuturile și mijlocul secolului XX, neo-proletarii sunt gata să-și dea viața
pe stindardul noilor idealuri. Care idealuri proclamă, nici mai mult nici mai
puțin decât căderea tuturor în capcana mocirloasă în care se află ei. Aici nu
mai e vorba de proletarul din trecut disperat că-i mor copii de foame acasă, ci
de cel de-acum care urăște, pur și simplu, pe oricine care se simte împlinit,
care se bucură de viață. Neoproletarul nu luptă împotriva bogaților, a
aristocraților sau a unei alte clase sociale, ci, pur și simplu, împotriva
celor care au impertinența de a fi fericiți. Iar doleanța asta
a lor nu poate fi rezolvată prin nicio metodă a societății actuale, ci doar
prin revenirea la normalitate, adică la punerea fiecăruia acolo unde-i este
locul.
Lecția pe care o vedem acum este una cât
se poate de dură: cu periferia, cu nebunii și cu inepții n-ai ce să faci. Dacă
te amesteci cu ei, ajungi să fii lichidat. Astfel încât, cea mai bună
abordare este aceea de a-i trata pe toți corect, dar a-i lăsa(mai precis
obliga) să rămână acolo unde le este locul. De trei secole omenirea merge pe
drumul greșit al egalitarismului. E cât se poate de logic să aibă toți
oportunități egale, dar odată ce societatea te-a plasat pe o treaptă și tu nu
poți s-o treci, rămâi acolo și nu încerca s-o fentezi. Sau, dacă încerci să o
fentezi, ar trebui să existe un mecanism care să-ți trimită un mail care să
sune cam așa: „Salut, Gigel! Hai să vedem împreună de ce încerci să fentezi
realitatea și ce trebuie să faci ca să eviți pușcăria!”.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/2025/09/neoproletarii.html#more
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu