Dimitrie Cantemir pe muchia de cuțit a trădării în favoarea Imperiului Rus

Figura lui Dimitrie Cantemir (1673–1723) este una dintre cele mai complexe și paradoxale din istoria românească și europeană. Domn al Moldovei, cărturar enciclopedist, om politic și diplomat de anvergură continentală, Cantemir a oscilat între datoria față de tradiția domniilor românești supuse Porții Otomane și ambiția de a integra spațiul românesc în sfera politică și culturală a Europei creștine. Alegerea sa de a se alia cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare împotriva Imperiului Otoman în 1711 a fost percepută de unii contemporani și de o parte a istoriografiei drept un act de trădare, iar de alții drept un gest vizionar și patriotic.

Moldova secolului al XVII-lea era prinsă între trei mari puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia țaristă. Poziția geografică vulnerabilă a transformat principatul într-un spațiu tampon, exploatat fiscal și militar de Poartă. Dimitrie Cantemir, educat la Constantinopol și conectat la mediile culturale europene, a înțeles rapid că menținerea statutului de vasalitate otomană condamna Moldova la stagnare¹. Ascensiunea Rusiei ca mare putere, odată cu reformele lui Petru cel Mare, oferea o alternativă de emancipare, însă aceasta presupunea ruperea brutală de Poartă.

Prin Tratatul de la Luțk (1711), Cantemir a consimțit intrarea Moldovei sub protecția Rusiei, asumându-și statutul de „supus credincios” al țarului². Textul tratatului garanta domnie ereditară familiei Cantemir și promitea respectarea autonomiei Moldovei. În realitate, actul reprezenta o trădare a jurământului față de sultan și o schimbare radicală de loialitate geopolitică³.

Bătălia de la Stănilești (1711), în care armatele ruso-moldovene au fost înfrânte de turci, a pecetluit eșecul acestei opțiuni. Cantemir s-a retras în Rusia, unde a trăit în exil, devenind consilier apropiat al țarului și membru al Academiei din Sankt Petersburg⁴.

Între trădare și viziune

Istoriografia românească a oscilat între două perspective:

1.     Cantemir – trădătorul: Din punctul de vedere al Porții și al tradiției juridice a epocii, jurământul de credință față de sultan era sacru. Ruperea lui, fără succes militar, a expus Moldova represaliilor otomane, iar Cantemir și familia sa au fost condamnați ca „hain de credință”⁵.

2.     Cantemir – vizionarul: Din perspectiva modernă, decizia lui Cantemir a fost o încercare lucidă de a ieși din cercul vicios al dominației otomane și de a ancora Moldova într-un proiect european al creștinătății. Alianța cu Rusia, deși prematură, anticipa mutațiile geopolitice ce aveau să culmineze în secolul al XIX-lea cu independența României sub protecția puterilor creștine⁶.

Eșecul lui Cantemir a dus la instaurarea regimului fanariot (1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească), prin care Poarta a încercat să-și asigure controlul direct asupra principatelor⁷. În același timp, exilul rusesc al lui Cantemir a fost unul fertil din punct de vedere cultural și științific: el a redactat lucrări fundamentale precum Descrierea Moldovei și Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, care au circulat intens în Europa și au construit imaginea occidentală despre spațiul românesc⁸.

Dimitrie Cantemir a rămas, dincolo de acuzele de trădare, un om al frontierelor: între Orient și Occident, între vasalitatea otomană și aspirațiile europene, între loialitate și strategie. Alegerea sa de a se alătura Imperiului Rus nu poate fi judecată doar prin prisma moralității medievale, ci trebuie înțeleasă ca expresie a unui proiect politic de emancipare națională. „Muchia de cuțit” pe care a pășit Cantemir arată tensiunile unei epoci în care supraviețuirea principatelor române depindea de abilitatea conducătorilor lor de a jongla cu alianțe instabile, între imperii în permanent conflict.

Note de subsol

1.     Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, București, Editura Științifică, 1967, p. 245.

2.     Șerban Papacostea, Românii în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, București, Editura Academiei, 1990, p. 312.

3.     Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, București, Editura Științifică, 1976, p. 181.

4.     Virgil Cândea, Dimitrie Cantemir: Gânditorul și opera sa, București, Minerva, 1973, p. 59.

5.     Nicolae Iorga, Istoria lui Dimitrie Cantemir, București, 1920, p. 88.

6.     Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1997, p. 188.

7.     C.C. Giurescu, op. cit., p. 185.

8.     Virgil Cândea, op. cit., p. 103.

 Bibliografie

• Cândea, Virgil, Dimitrie Cantemir: Gânditorul și opera sa, București, Editura Minerva, 1973.
• Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1997.
• Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III, București, Editura Științifică, 1976.
• Iorga, Nicolae, Istoria lui Dimitrie Cantemir, București, 1920.
• Iorga, Nicolae, Istoria românilor în chipuri și icoane, București, Editura Științifică, 1967.
• Papacostea, Șerban, Românii în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, București, Editura Academiei, 1990.