Poate că şi din cauza unei boli nervoase de care suferea din 1844, rareori Flaubert se arăta satisfăcut de forma frazelor sale. După cum mărturiseşte el însuşi, mereu „dărâma” frazele (termenul îi aparţine), schimba construcţia paragrafelor şi refăcea capitolele. Astfel, discursul cuprins în capitolul dedicat serbării agricole din Doamna Bovary, a fost refăcut de şapte ori, iar descrierea oraşului Rouen cunoaşte cinci redactări succesive! Fireşte că în asemenea condiţii exagerat de meticuloase, randamentul era scăzut, şi cu toată îndârjirea scriitorului de-a lucra aidoma lui Balzac nopţi la rând de la 10 seara până la 4 dimineaţa, versiunea definitivă a romanului tip Doamna Bovary a fost terminată de-abia în anul 1856, după o muncă epuizantă ce a început în 1851! Dar rezultatul acestei strădanii este realmente fără cusur.
Spre
ilustrare, iată modul gogolian cum încheie Flaubert descrierea localităţii
Yonville, unde medicul Charles Bovary se mută pentru ca soţia lui însărcinată
să schimbe clima şi să mai prindă niţică putere: „Pe urmă nu mai e nimic de
văzut în Yonville. Strada (unică în târg), lungă cât o bătaie de puşcă şi cu
vreo câteva prăvălii pe margini, se sfârşeşte deodată la cotitura drumului.
Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub poala coastei Saint-Jean, ajungi îndată
la cimitir.”
Chiar
dacă stilul lui Flaubert, stil sobru şi pe alocuri cu accente grave, face ca
ironia şi umorul să stea tupilate şi să fie deduse de cititor, totuşi,
descrierea de mai sus ne invită volens-nolens
la o surprinzătoare analogie cu Mirgorodul lui Gogol, unde clasicul rus se
dezlănţuie cu verva-i caracteristică şi unde ironia lui îmbracă haina de gală a
sarcasmului necruţător: „Frumos oraş e Mirgorodul! Ce de clădiri mai are! Şi de
tot felul: cu acoperişul de paie şi stuf, ba chiar şi cu şindrilă. O uliţă în
dreapta, o uliţă în stânga, şi peste tot mândreţe de garduri de nuiele (...) De
te apropii de piaţa cea mare, fără-ndoială că ai să zăboveşti o clipă să-ţi
saturi ochii cu priveliştea ce ţi se arată: aici se întinde o băltoacă, o
frumuseţe de băltoacă! Alta la fel nu ţi-a fost dat să vezi pe lume! Se-ntinde
aproape pe întreaga piaţă. Minunată băltoacă! Casele şi căsuţele, pe care de
departe le poţi lua drept nişte stoguri de fân, o înconjură, minunându-se parcă
şi ele de atâta frumuseţe.”
În mod
cert că prin intermediul lui Ivan Turgheniev, aflat pe atunci la Paris şi
participant la întâlnirile cu renumiţi scriitori şi critici (Théphile Gautier,
Sainte-Beuve, fraţii Goncourt, Maupassant, Émile Zola, Alphonse Daudet), Flaubert
era la curent cu marea literatură rusă. Şi cum Gogol încetează din viaţă în
anul 1852, adică atunci când Flaubert trudea din greu la Doamna Bovary, este lesne de dedus sensul în care a acţionat
această foarte posibilă influenţă...
Subiectul
romanului Doamna Bovary i-a fost
sugerat lui Flaubert de o întâmplare reală petrecută în împrejurimile oraşului
Rouen şi care făcuse multă vâlvă prin partea locului. Eroina acestei întâmplări
dramatice este Deplhine Delamare, soţia unui medic, care ajunge să se simtă din
ce în ce mai dezgustată de de viaţa anostă dusă alături de un soţ mărginit.
Fire visătoare, Delphine îşi caută refugiul şi echilibrul sufletesc în cărţi
sentimental-romantice, care însă nu fac altceva decât să-i accentueze
dezechilibrul sufletesc. Şi cum nu-şi găseşte liniştea sufletească nici după
naşterea fetiţei, Delphine muşcă din mărul otrăvit al adulterului şi devine
amanta proprietarului unui domeniu din apropiere, apoi al unui practicant din
biroul unui notar.
Lesne de
înţeles că Flaubert a schimbat numele protagoniştilor (eroina principală devine
Emma Bovary, proprietarul este botezat Rodolphe Boulanger, iar practicantul
Léon) şi că a eliminat amănuntele lipsite de importanţă pentru economia
romanului. Însă a păstrat foarte multe din datele reale, acestea regăsindu-se
întocmai în carte: plictiseala şi libertinajul Delphinei, ruina financiară a
familiei provocată de cheltuielile ei nesăbuite, disperarea de care va fi
cuprinsă atunci când vor eşua toate încercările ei de-a procura banii necesari
pentru acoperirea datoriilor presante şi în final sinuciderea prin otrăvire. E
clar că golurile au fost magistral umplute de către fantezia autorului şi că
multe din personajele romanului reproduc persoane reale: doctorul Larivière
întruchipează frumoasele trăsături umane şi profesionale ale tatălui său
(fusese chirurg şef la spitalul din Rouen), pe când Charles Bovary îl reproduce
pe doctorul Delamare până şi în ceea ce priveşte trăsăturile lui morale: greoi
şi mărginit, însă cinstit şi cumsecade. Până şi sfârşitul lui Bovary este
aidoma cu cel al lui Delmare: iubindu-şi soţia până la adoraţie, el nu
supravieţuieşte mult acesteia, îndeosebi după ce descoperă scrisorile ce i-au
fost adresate de către amanţi.
Apar şi
alte personaje, căci Flaubert nu poate rezista ispitei de a-i ironiza atât pe
liberali, cât şi pe conservatori: pe liberali în persoana farmacistului Homais,
iar pe conservatori în cea a marchizului de Vaubyessard.
„Madame
Bovary c’est moi”, obişnuia să afirme scriitorul. Într-adevăr, cartea şi eroina
preiau nu doar inadaptabilitatea pretimpurie a adolescentului Flaubert, ci şi o
bună parte din dispreţul acestuia faţă de religie, politică şi afaceri băneşti.
De altminteri, cele câteva pasaje neortodoxe vizavi de biserică şi credinţă,
i-au adus lui Flaubert nu tu laude şi elogii pentru monumentul literar ridicat,
ci un nedem proces după publicarea primelor fragmente din roman, el fiind
trimis în judecată de către procurorul general imperial sub acuzaţia de
„otrăvitor al moravurilor”. Din fericire a fost achitat, ceea ce – câteva luni
mai târziu – nu se va repeta şi cu Baudelaire, acesta ajungând efectiv în faţa
judecătorilor pentru volumul Florile
răului...
Chiar
dacă visul Emmei cu cavaleri şi saloane fastuoase are toate conotaţiile unui
romantism fad, totuşi el, la fel ca gestul fatal al sinuciderii, se constituie
într-un act de protest împotriva meschinăriei burgheze din jur. Este, de
altfel, singurul vis pe care şi-l permite acest formidabil părinte al
realismului critic, însă un vis în egală măsură tragic şi plin de învăţăminte,
mai exact un avertisment pentru cei care voluntar ori involuntar slăbesc
legăturile cu realitatea. Şi cu toate astea, ca o dreaptă compensaţie în faţa
agresiunii urâtului şi searbădului din lumea ce ne înconjură, nici cei mai
realişti dintre semenii noştri nu se pot înfrâna să viseze cu ochii deschişi.
Căci visarea nu înseamnă doar o componentă a vieţii aşa cum ne-o dorim cu
toţii. Ea înseamnă drumul spre artă, iar prin artă spre Adevăr şi Frumuseţe!
Romanul Salammbô la rândul lui întruneşte toate
însuşirile cerute de o capodoperă. Pasiunea lui Flaubert pentru istorie datează
încă din copilărie, însă se ştie cu certitudine că, pentru elaborarea acestui
tulburător roman, scriitorul s-a documentat temeinic mai ales în decursul celei
de-a doua călătorii de aproximativ două luni, efectuată în nordul Africii.
Acţiunea
romanului este plasată între primele două războaie punice, şi ea se axează pe confruntarea
dintre Cartagina şi mercenarii aflaţi în solda acestei cetăţi feniciene. După
cum just afirmă Vera Călin, romanul se
vădeşte a fi „un roman istoric cu trăsături epopeice, atitudini arheologice şi
sugestii mitice”. De fapt ce este Salammbô:
un roman arheologic, un roman parnasian sau mai degrabă o carte seducătoare, ce
conţine surprinzătoare formule romaneşti moderne? Greu de dat un răspuns
categoric. Cert este că romanul captivează nu doar prin descrierile
vestimentare, de interioare, tradiţii şi credinţe păgâne, poate nu întotdeauna
riguros ştiinţifice, însă mereu cuceritoare prin meşteşugul înfăţişării lor,
cât mai ales prin măiestria concentrărilor temporale şi prin capacitatea
autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte şi stări desfăşurate pe lungi
intervale de timp. Iată, bunăoară, cutremurătorul episod al mercenarilor prinşi
de Hamilcar, tatăl lui Hannibal, în capcana numită Valea Securii, acesta fiind
totodată titlul unuia dintre capitolele cărţii. Înnebuniţi de foame în acest
„crescendo al ororii” (Vera Călin), mercenarii ajung să se dedea la
înfiorătoare acte de canibalism.
Salammbô este în acelaşi timp romanul
dragostei aparte dintre cei doi protagonişti, învestiţi de autor cu sensuri
simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, întruchipează un principiu sacru, pe
când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Cum, dar, să se
împlinească dragostea dintre două principii antipodale? Şi astfel Flaubert ni-i
prezintă pe Salammbô şi Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe nişte
înfrânţi...
Pentru
că în studiul de faţă nu mi-am propus o cercetare amănunţită a operei lui
Gustave Flaubert, ci doar trasarea principalelor repere de abordare şi
asimilare, rămâne să spun câteva cuvinte despre celelalte cărţi ale sale. Ispitirea sfântului Anton (1849)
reprezintă o înlănţuire de viziuni deopotrivă terifiante şi groteşti, care
amintesc de halucinaţiile lui Bosch şi de Capriciile
lui Goya. Cele trei povestiri apărute în 1877 constituie o sinteză a
modalităţilor de exprimare flaubertiene. Astfel, Legenda sfântului Iulian reactualizează înclinaţia autorului spre
halucinant, pe când Herodiada ne
prezintă Iudeea aflată sub ocupaţie romană, cu frecventele sale puseuri de
cruzime şi violenţă. Cât priveşte Bouvard
şi Pécuchet, romanul neterminat din pricina trecerii lui Flaubert în
eternitate, el ne prezintă – este de părere aceeaşi Vera Călin – obsesia
prostiei obiectivată într-un şir de aventuri spirituale trăite de doi copişti.
Sighetu
Marmaţiei, George
PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu