Timpul curge continuu, uniform și într-un singur sens, ca râul lui Heraclit, numai pentru simțul comun. Timpul fizic, cel dat de mișcarea astrelor, de mișcarea de rotație și de revoluție a planetelor, pe care noi oamenii îl măsurăm cu două mijloace convenționale, ceasornicul și calendarul, este în esență și el un timp care curge uniform încetinit, dar cu o încetinire imperceptibilă la scara infimă a vieții omenești, chiar și la scara scurtei durate a civilizației umane pe pământ. În primul rând, timpul fizic curge încetinit de însăși încetinirea continuă a mișcării de rotație a pământului în jurul axei sale, încetinire cauzată între altele și de existența unor mari fluvii orientate relativ pe direcția nord – sud, de fluxul și refluxul oceanului planetar etc.
În timpul fizic avem „infinitul rău” cum îl numea Hegel. Adică ne putem reprezenta timpul ca fiind o succesiune strict unidimensională „înainte” – „după”, o linie a timpului care vine din trecut de la infinit și care merge spre viitor tot la infinit, o linie pe care trebuie obligatoriu să marcăm convențional un moment T 0 (zero) pe care să-l numim prezent. Punctul prezentului se înțelege că este a-dimensional, pentru că timpul nu admite discontinuități (între două puncte distincte ale timpului, oricât de mic ar fi acest interval, există o infinitate de puncte; chiar și o fracțiune de secundă poate fi divizată la infinit etc.). Linia timpului unidimensional poate fi reprezentată matematic punctiform printr-un șir de numere: 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. Sigur, timpul nu este omogen, a crede contrariul este o iluzie. De exemplu dacă, printr-un efort de imaginație, am îndoi complet înapoi linia timpului prin punctul zero al prezentului, ne vom putea face o idee că viitorul nu se va suprapune niciodată complet peste trecut.
Și tot așa stau lucrile și cu spațiul. Acesta continuă din punctul în care ne aflăm noi pe toate cele trei dimensiuni ale sale și în toate direcțiile spre depărtări indefinite, prin reprezentarea 1 + 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. De ce „infinit rău”? Pentru că acest fel de „infinit”, ca un șoc infinit de-a lungul lucrurilor finite, nu poate fi atins niciodată, nu i se poate da niciodată de capăt. Teoremele de incompletitudine a cunoașterii formulate de către Kurt Goedel ar fi un bun exemplu aici. Or, pe de altă parte, Spiritul omenesc are o nevoie constitutivă de raționalitate integrală a lumii. Raționalitate pe care, dacă nu o poate realiza efectiv, atunci măcar o raționalizează. Spiritul omenesc are o nevoie intrinsecă de a cunoaște lumea complet, fără rest, iar dacă nu poate atinge o astfel de cunoaștere, atunci măcar caută să o „completeze” cumva. Platon de exemplu era conștient de acest lucru și, atunci când nu îi dădea de capăt altfel, se apuca să povestească mituri, pe care – în mod cu totul onest – le prezenta ca nefiind altceva decât simple mituri.
Ei bine, acest fel de infinit, infinitul „rău” trebuie „recurbat în sine”, reflectat în sine, raportat la Spirit, adică adus în oglinda Spiritului, a conștiinței cunoscătoare și atunci obținem „infinitul bun”, infinitul fără rest, pentru că oglinda Spiritului rămâne una și aceeași, chiar dacă conține reflectată în sine o infinitate potențială sau actuală de lucruri. Avem infinitatea, sau categoriile kantiene de unitate, multiplicitate și totalitate, reîntoarse în unitate. Sau, pe fiecare existență noi ne-o putem reprezenta integral ca pe un cerc, prin circularitatea fazelor sale în timp: naștere – viață – moarte, și atunci infinitul bun devine ceva ca un „cerc de cercuri” (după același Hegel).
În mai multe lucrări plastice, timpul infinitului rău este reprezentat ca o spirală care crește nelimitat în timp, dar determinată în spațiu de la stânga la dreapta, după mișcarea aparentă a soarelui pe cer (sensul mișcării acelor de ceasornic). Este timpul creat în desfășurarea lui cosmică, timpul Universului în expansiune după actul Creației (sau marea explozie, Bing Bengul), în care Creatorul a pus și creaturile sale, dar este totodată și Cronosul care ne macină ființa lent dar sigur. Reprezentarea plastică poate să fie asemănată și cu o cochilie de melc, care crește de fapt urmând un model matematic (șirul lui Fibonacci).
Dar Creatorul nu ne-a dat numai „Timpul făcut”, Cronosul, care ne duce neabătut la moarte și atât, ci ne-a dăruit și „Timpul re-făcut”, Timpul restaurat, sau mai bine-zis „Timpul răscumpărat” (așa cum păcatul nostru cu care ne-am născut a fost răscumpărat cu însuși sângele Fiului Său). Și, mai mult decât atât, Creatorul ne-a dat și nouă înșine posibilitatea de a ne răscumpăra viața-în-timp, prin viața-prin-valori. Ne-a dat nu numai timpul rău al Cronosului, ci și timpul bun al Kairosului, timpul bunei alegeri, în care ne putem schimba destinul nostru în bine. Timpul bun poate fi reprezentat plastic ca o spirală inversă, care crește în sens opus acelor de ceasornic, care nu crește în afară, ci înseamnă o reîntoarcere în sine, o ieșire din infinitul rău prin întoarcerea acestuia la reflecția în sine a conștiinței cunoscătoare. Spirala spre dreapta este desfășurarea timpului înainte în real, iar spirala spre stânga este înfășurarea timpului înapoi în virtual, în Spirit. Un singur exemplu ar putea fi edificator. În anul 1929 Constantin Brâncuși, deja celebru la Paris, a fost rugat de către un James Joyce nu mai puțin celebru să-i deseneze portretul. Atunci, spre mirarea tuturor, marele Brâncuși a făcut dintr-o singură mișcare de mână o spirală întoarsă în sine. Asta era tot ? Da. A fost deajuns. La fel, atunci când și-a făcut autoportretul, Brâncuși a desenat câteva cercuri concentrice atârnând de un triunghi răsturnat, pe care le-a intitulat: „Relativement, tel que moi”. Adică, pe românește: „cam așa sunt eu”, sau mai livresc: „sinele meu, oarecum”.
Cele două spirale orientate diferit, cea crescătoare a lumii fizice și cea întoarsă în sine a conștiinței, pot fi aflate îngemănate genial în modelul numit „coarne de berbec”, în volutele capitelului care încheie coloana ionică.
dr. Nicolae IUGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu