Ioan Alexandru, un sfert de veac de veșnicie

      Ioan Alexandru în redacția ziarului nostru, alături de Gheorghe Pârja

                       de Gheorghe Pârja

Ioan Alexandru, unul dintre cei mai mari poeți creștini români, s-a săvârșit din viață în urmă cu 25 de ani, trecând vămile acestei lumi în ziua de 16 septembrie, anul 2000. A lăsat în urmă mesajul unui poet cu vocația mărturisirii nemijlocite. În seara zilei de 13 iunie 1994, Ioan Alexandru a suferit un accident vascular, în timpul unei conferințe cu astronautul american Charles Duke, ținută la Casa de Cultură din Arad. A fost dus la Spitalul municipal din localitate, unde i s-au acordat primele îngrijiri. De aici a ajuns la Clinica universitară de la Szeged. Ulvine, soția scriitorului, a făcut demersuri pentru a fi transportat la Karlsruhe – Germania, la un foarte important centru de tratament și recuperare. Ulterior, într-un apartament al familiei Alexandru din Bonn, a primit îngrijiri din partea soției și copiilor. După șase ani de imobilizare, s-a stins din viață.

Ne-a legat o prietenie în numele Maramureșului. De aceea, pe când Ioan se afla suferind la Bonn, eu eram în orașul belgian Nivelles. Mă bătea gândul să-l caut. Aveam la îndemână prietenia cu ambasadorul României în Germania, Tudor Dunca, coleg de liceu sighetean, care a fost dispus să mă ajute să ajung la Bonn. Între timp, s-a interesat de starea sănătății poetului, și mi-a comunicat, la redacția unui ziar belgian, că este mai bine să-i păstrez amintirea pe când Ioan striga dreptatea și credința, să se audă până în Cer. După câteva luni, am fost la Mănăstirea Nicula, unde poetul Ioan Alexandru a fost pogorât în pământul odihnei, până la a doua Venire.

Eram cu criticul literar Ion Pop, poetul Adrian Popescu, celebrul Dumitru Fărcaș, poetul Ion Petrovai. Lume multă, inclusiv săteni din Topa natală. Părintele Galeriu, la un parastas de la Biserica Sfântul Silvestru din București, unde era paroh, ne-a spus: „Ioan Alexandru și-a trăit suferința precum o cruce spre Înviere.” Pentru poetul, eseistul Ioan Alexandru, Maramureșul a fost un reper, o salvare a omului din rătăcirile agresive ale acestui timp. Scria: „Din trupul și din duhul Maramureșului să învățăm o rânduială spirituală.” Pline de miez și învățătură sunt eseurile închinate Maramureșului. În acest loc, numit de el omphalosul Europei, a găsit rezerva de fericire și împăcare.

Acest Maramureș, acest centru magnetic, această vâlvătaie stinsă, acest ținut al păciuirii, al Isihiei și evlaviei. Mărturisea că aici, în Maramureș, a văzut cei mai frumoși copii. Fetele cele mai frumoase. Parcă îți este teamă să te uiți la atâta candoare și expresivitate. „Se uită Dumnezeu la noi prin acești ochi mari spălați de toate lacrimile planetei,” scria într-un eseu. Este învățatul care a proiectat Maramureșul în cosmos, dar a sondat și în adâncurile lui spirituale. A văzut ce n-am văzut noi, cei născuți aici. A adus savanți să definească spiritul acestui loc. Un profesor japonez, Minoru Nambara, a dat o definiție curajoasă, măgulitoare, care rămâne lecție de învățat. A numit Maramureșul sat primordial, iar „țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din Cer în Maramureș.”

Nu sunt cuvinte protocolare, ci definiții care trebuie deslușite. Ioan Alexandru a găsit cărarea pentru multe taine. A călătorit prin Maramureș cu un simț deosebit al credinței, de a căuta locuri memorabile, pline de istorie și amintiri de reazim. A luat din revelația Maramureșului atât cât să salveze omul, valorile sale supreme. A afirmat principiul moral al binelui și frumosului necesar. Volumul de poeme „Imnele Maramureșului” este un omagiu profund adus Ținutului din Nord, de poetul născut în Topa Mică, în Ziua de Crăciun a anului 1941.

Legendară a rămas prețuirea lui pentru Mănăstirea Rohia, loc de meditație și rodnică creație. Apoi legătura spirituală cu starețul mănăstirii, Justinian Chira, devenit Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului. Cartea de „Scrisori”, dintre cei doi, rămâne o meditație profundă despre credință, prietenie, iubire și speranță. Îi scrie Ioan din Freiburg: „Studiez filosofia și literatura și ascult muzică multă, și mai scriu câte-o poezie cu mare dor de Ardeal și de cei dragi de pe-acolo. Când mă voi întoarce, multe ne vom spune pe îndelete la Rohia. Trebuie făcută și această școală, că și înaintașii mei Eminescu și Blaga au trecut pe aici. Numai așa mă voi numi urmașul lor de drept.”

Nu uit că a fost și un energic om politic. La Revoluție, a ieșit în stradă, cu crucea în mână și cu pancarta: „Hristos a înviat, popor român!” Pentru Ioan Alexandru, Maramureșul a fost omphalosul Europei. Pentru noi, opera lui rămâne o carte deschisă. În care scrie și despre tipul de existență a lumii maramureșene. Și despre rafinata ei spiritualitate.