Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”.
Pesemne
că de aici decurge insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi
calități specifice copiilor: inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și
spontană. Prințul Mîșkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune
că are minte de copil și că așa va rămâne toată viața. Dimpotrivă, el însuși
mărturisește cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe
care-i iubește și cărora știe cum să le vorbească, și că societatea maturilor
îl obosește, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…
Tot
așa, Alexei Karamazov, „fratele” mai mic al prințului, caută cu insistență și
bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de
exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.
Dar
și alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deși în cea mai
mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa
Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când
prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de
copil. Tot așa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară și temută, nu
ascunde de fapt un suflet ca de copil?...
Există
la Dostoievski o categorie de adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit
Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice și sociale. Prin asta,
autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești
înțelepciunea lumii decât să-ți menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai
greu – să revii la ea.
Cu
siguranță că cele mai oribile personaje din întrega creație dostoievskiană o
constituie ticăloșii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără
egal după opinia scriitorului (și a noastră).
Bătrânul
Feodor Pavlovici Karamazov – bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici
atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare față de cele
două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu
„apucata”, precum și față de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea,
Ivan și Aleoșa.
Dar
cu toată indiferența de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la
criminala abjecțiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a
generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier
care pune câinii să sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în
joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.
Duioșia
lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar
înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor își păstrează puritatea!) și
chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioșii lor
călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaților și prin
canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai
Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună
știință la sinucidere o biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că
nu se atinsese.
Dar,
cu îndreptățită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi
izvodite de mințile și instinctele respingătoare ale unor degenerați:
Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemății, își curmă zilele cu un pistol,
scârbitul Stavroghin de toți și de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul
nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-și omoară părintele și-l
jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul
Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.
Spovedania
este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des
întrebuințată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau
comice, distinse sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!)
împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie
de așa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera
dostoievskiană – între hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu
putință, dar nimic nu-i la întâmplare.
Alte
două schițe (Băiatul cu mâna și Un băiat la bradul lui Hristos) din
volumul 11 al operelor dostoievskiene (Editura Univers, București, 1974),
adaugă tușe dintre cele mai zguduitoare la uriașul tablou social al nefericirii
copiilor ruși din acea vreme. Căci iată ce ne spune autorul în prima scriere:
„Umblă «cu mâna» e un termen tehnic, care înseamnă să
cerșești. Termenul a fost inventat chiar de puștii ăștia. Sunt o mulțime ca el.
Se învârtesc pe lângă tine și miaună ceva învățat pe dinafară, acesta, însă, nu
mieuna și-ți vorbea nu știu cum nevinovat și lipsit de experiență și te privea
cu încredere în ochi – era, deci, la începutul meseriei. La întrebările mele,
mi-a spus că are o soră fără slujbă și bolnavă. Poate că era și adevărat, dar
am aflat mai târziu că sunt o groază de puști dintr-ăștia și că sunt trimiși
«cu mâna» chiar și pe gerul cel mai aspru și dacă vin fără nimic, probabil că
sunt și bătuți”.
Viața
mitelului „de vreo șase ani” din Un băiat
la bradul lui Hristos, ieșit de unul singur în oraș din „subsolul umed și
rece”, unde zace bolnavă mama lui, pentru ca – flămând și „îmbrăcat numai
într-un hălățel” – să admire prin ferestrele caselor brazii de Crăciun, se
încheie în cel mai tragic mod cu putință, în timp ce visa c-a ajuns la bradul
Mântuitorului: „Iar jos, dis-de-dimineață, măturătorii au găsit trupul micuț al
băiețelului, care s-a ascuns și a înghețat pe după lemne; a fost găsită și mama
lui…Ea murise înaintea lui, și amândoi s-au întâlnit în cer la Domnul nostru”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
11 aug. 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu