Noi, caii de povară

                                                           de Gheorghe Pârja

Această poveste am mai spus-o în șezătorile mele scrise. I-a plăcut și profesorului Vasile Leschian, care este și un creator de prestigiu și un fin analist al lumii culturale. Haideți, deci, să reiau povestea. Pe o pășune din preajma satului meu pășteau, parcă pierduți de vreme, doi cai îndesați, doi cai de munte, care au tras după ei multe din greutățile gospodărești. Pășteau de când ieșea colțul ierbii, până toamna târziu, când se așezau brumele târzii și le strepezeau dinții de iarba măruntă, prelinsă prin crăpăturile pământului. Erau doi cai de povară, care au dus ani în șir holdele satului spre batoză, iarna aduceau fânul de pe hotar, iar primăvara trăgeau la plug, precum cei mai aprigi cai din sat. Oamenii îi cunoșteau, unul era breaz, iar celălalt alb, și-i respectau ca pe o avere comună, ca o mirare că împodobeau lumea satului. Apoi au devenit doi cai bătrâni, băteau ulițele nepotcoviți și parcă uitați de stăpân. Deși aveau noaptea grajdul lor, ziua aparțineau celor din jur.

Când treceau cu copitele roase de piatra uliței, gospodarii ieșeau la poartă cu o găleată de apă, ori cu un braț de otavă. Când venea primăvara, caii de povară ieșeau pe dealuri la păscut, spre Valea Mătrăgunii, sau alte locuri în care iarba creștea mai repede și nimeni nu-i alunga de pe propriul loc. Deși au trăit o viață într-o proprietate privată, caii de povară mergeau acum liberi, în voia lor, pe orice pășune. Chiar și în Pășunea Soarelui. Mai ales vara, când stava urca spre Izvoare, cei doi cai de povară știau unde le este locul de vărat. Stăvarul Nicolae le purta de grijă, deși nimeni nu-i dădea nici un fel de plată. Acolo, printre alți cai, ei își găseau singurătatea proprie, pășteau la izvoarele Marei, veneau până spre Bandrea, prin sehelbea păzită strașnic de pădurari. Era locul plantat cu puieți de fag, de brad, de paltin, sau stejar, care trebuiau protejați deoarece era vorba de viitoarea pădure.

Dar pădurarii, oameni înțelegători pentru caii de povară, îi lăsau să pască în locul interzis, pentru a se hrăni cu bărsacăn. Apoi se retrăgeau la umbra pădurii, merizând singuri. Colo, spre sfârșitul lunii august, coborau toți caii spre sat. Caii de povară își continuau libertatea pe hotar și pe ulițele satului. Doi cai bătrâni, ce se bucurau de grija celor din jur. Au rămas o metaforă puternică pentru multe întâmplări care ne înconjoară. Satul nu s-a lepădat de ei, deși erau bătrâni. Mi-am amintit de aceste animale de povară, acum când și în lumea noastră se configurează măsuri, care se vor urgente, multe întoarse pe dos. Mulțimile devin un fel de cai de povară. Li se pun în căruța vieții multe biruri, motivate sau nemotivate, cu promisiunea că vom ajunge într-un loc luminos și plin de verdeață.

Promisiuni de mai bine au tot fost, iar războiul din Ucraina rămâne singurul vinovat de toate strîmtorările care ne pasc. O fi și asta o cauză, dar hibele în societatea noastră sunt mai vechi. Acum am ajuns la austeritate. Pachetul 1,2,3,4,5, iar prețurile cresc alarmant. Trăim vremea austerității cu tot ce presupune îngrijorarea. Care este păguboasă și extrem de dăunătoare pentru starea de spirit a populației.

Se umple căruța, domnilor, iar caii de povară, adică acest popor, se poticnesc. Dacă nu se poate merge spre bine, măcar spuneți. Că dezacordurile din coaliția de guvernare le vedem și noi. Și le simțim. Chiar în aceste zile. Știu că fiecare trage foc la oala partidului din care face parte, dar la țară și oameni cine se gândește? Cei care ați ajuns în ștraf, faceți ceva ca el să nu se împotmolească. Găsiți soluții, folositoare, demne. De aceea mi-am adus aminte de pilda cailor de povară din satul meu.

Când să închei textul, prin preajma casei din sat trecea o nuntă, spre biserică, după regula știută prin vreme. Călăreți, ceteră, druște, stegar, dobă, alai și evident mirii. Feciorii horeau după datină. Am reținut o dorință a lor: „Doi cai și hamuri bune/ Și-o căruță să nu sune.” Sau o atitudine a demnității: „Focul lor, și-a domnilor/ Nu mă sui în carul lor”. Fragmentele de cântec se potrivesc cu textul meu, cu toate înțelesurile necesare pentru această vreme. De aceea le-am reluat pe hârtie.