2.Opera lui I.L.Caragiale
a)Fundamentele procesului de creație umană
Indiscutabil că există o diferență esențială între creația divină (cele
șase „zile”/epoci ale genezei văzutelor și nevăzutelor din infinitatea
spațio-temporală a Universului) și cea umană: Dumnezeu a creat prin uriașa
forță a Cuvântului primordial-genitor (doar a rostit Fiat lux și îndată s-a făcut lumină în haosul atemporal!), pe când
omul creează cu multă trudă (deseori chiar cu jertfă) și la nivelul limitatei
sale condiții de „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), proces atotuman în care
– ne asigură ilustrul compatriot George Enescu – talentul contribuie cu cel
mult 20%, restul de 80% revenind muncii fără preget.
Din
tratatul Geneza formelor culturii (BPT,
Editura Minerva, București, 1993) al gânditorului Petre P. Negulescu, aflăm că
la baza oricărei zămisliri umane (filosofică, artistică, teologică,
științifică) stau trei factori: pornirile afective, jocul imaginației și
discernământul critic. Întrucât toți creatorii de valori umane au pornirile
afective (inteligență, sensibilitate, detașare, dezinteres, spirit de
observație și analiză etc.) cu mult peste medie, înseamnă că diferența între
înclinațiile, preocupările și valoarea producțiilor lor se datorează subtilului
raport dintre jocul imaginației și discernământul critic: când jocul
imaginației surclasează discernământul se realizează opere artistice sau
teologice, iar la cele filosofice sau științifice se ajunge atunci când
raportul se inversează.
De
pildă, toți oamenii au la îndemână cele trei instrumente de înțelegere a
realității (observația, experimentul, raționamentul). Dar numai înzestrații
și/sau predestinații știu și doresc din răsputeri să le folosească eficient, în
majoritatea cazurilor pentru progresul omenirii: științificii apelează la toate
trei, gânditorii se mulțumesc doar cu observația și raționamentul...
Citându-l
pe Arthur Schopenhauer, profesorul P.P.Negulescu ne dă „rețeta
psiho-intelectuală” care face neta deosebire dintre omul de rând și filosof:
„Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai
inteligență, la filosof raportul este invers – trei sferturi inteligență și un
sfert numai voință”. Cum factorul de căpetenie al vieții practice este voința, se
subînțelege că „filosofii sunt condamnați, prin chiar structura lor
sufletească, să se țină departe de viața practică”!...
Tot
P.P.Negulescu ne face cunoscut în acest dens tratat că „inteligența este
facultatea de încercare cu reprezentări” și că „talentul rezultă dintr-o
structură psiho-fiziologică genetică”, lucru care denotă că el este înnăscut,
dar nu este ereditar, deoarece cazurile „în care se poate regăsi la ascendenți
talentul unui artist sau filosof sunt destul de rare”.
Iată de
ce există în toate comunitățile următoarele trepte, de regulă inaccesibile
pentru ciocoi, descurcăreți și așa-numiții „băieți deștepți”: omul obișnuit (cinstit sau necinstit,
bogat sau sărac, anonim sau cu faimă artificială) – talentatul – genialul.
b)Specificul operei caragialiene
Cum spuneam mai sus, autodidactul I.L.Caragiale, înzestrat de la natură și
crescut într-un foarte propice mediu teatral, în general pentru cultura și
tradițiile românești, n-a pierdut nimic în plan cultural, nici măcar în cel
social (revizor, directorul Teatrului național) prin nefinalizarea studiilor
liceale. Numit de George Călinescu „cel mai mare dramaturg român” (a scris opt
comedii și o dramă), nu-i greu de înțeles că aici „locuiește” centrul de
greutate al creației sale, care – fără a fi de mari dimensiuni (Alexandre
Dumas-tatăl și Nicolae Iorga au scos pe bandă sute de volume) – mai cuprinde
povestiri, nuvele, momente, schițe, articole, fabule și poezii.
De ce
piesele constituie piatra unghiulară a edificiului caragialian, iar O scrisoare pierdută reprezintă
capodopera dramaturgiei românești din totdeauna, posibil pentru totdeauna?
Evident, nu doar pentru savuroasa biciuire a rânduielilor politico-sociale din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea („nemuritorii” Trahanache, Tipătescu,
Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Ghiță Pristanda, Agamiță Dandanache), ci
și pentru extraordinara vervă și eficiență a celor cinci forme de comic, toate
întrebuințate de autor într-un mod cu adevărat referențial: comicul de limbaj („Ai puțintică răbdare”,
„Curat murdar”, „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc!,
dar atunci să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc!, dar
atunci să se schimbe pe ici-pe colo, și anume în punctele...esențiale”, „După
lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”); comicul de nume (Trahanache exprimă însușirea de a se modela ușor,
Cațavencu sugerează demagogia, Farfuridi și Brânzovenescu – nume cu rezonanțe
culinare, Dandanache – producător de dandana, Pristanda – numele șiretului
primitiv); comicul de caracter
(demagogul Cațavencu, ramolitul Dandanache, slugarnicul Pristanda, prostul
fudul Farfuridi); comicul de intenție (o
modalitate mai rar întâlnită în literatură, ce ilustrează atitudinea autorului
față de personaje, potrivit afirmației sale că „nimic nu arde pe ticăloși mai
mult ca râsul”); comicul de situații (reiese
din situațiile cele mai surprinzătoare în care sunt puse personajele, situații
provocate de coincidențe, încurcături, confuzii și împrejurări echivoce, precum
pierderea și găsirea scrisorii buclucașe, aparițiile neașteptate ale
cetățeanului turmentat, diverse combinații, necontenita confuzie făcută de
Dandanache între Trahanache și Tipătescu).
Constant
admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală
(Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe, Nikolai Gogol ș.a.), Caragiale
n-a rezistat ispitei de a se inspira din unii dintre ei. De pildă, el cultivă
fantasticul romantic în povestirile La
hanul lui Mânjoală, La conac
și Calul
dracului, iar fabulosul îl înfățișează în Făt-Frumos cu moț în frunte, reușită adaptare după cunoscuta
poveste Riquet-cel-moțat a lui Ch.
Perrault.
De
reținut că, la fel ca în aproape întreaga literatură a fantasticului, cel
caragialian se caracterizează prin explicația rațională dată uluitoarelor
întâmplări din aceste povestiri și nuvele, deoarece tocmai pe această
dialectică (normal/anormal, real/supranatural) se bazează eșafodajul lor
conceptual-artistic.
La hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în
ceea ce privește firul acțiunii și elementele de supranatural: ambele au ca
eroi doi tineri neexperimentați, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care
fie că acționează prin intermediul unei frumoase hangițe, ajutată în treburile
ei necurate de vrăji și de ființe malefice (cotoi, căpriță), fie că se exercită
prin intermediul roșcodanului cu privire sașie (firește, „fratele” omului roșu
al lui Creangă). Totodată, ambii eroi ai celor două povestiri sunt reținuți cu
forța într-un spațiu închis (han, conac), unde se petrec cele mai neverosimile
lucruri.
Vădit
influențat de consistentele lecturi din E.A.Poe, marele romantic american fiind
la modă în Europa prin excelentele traduceri făcute în franceză de Charles
Baudelaire, Caragiale construiește acest cadru „autohton”, deoarece el se
dovedește mult mai pe gustul și pe priceperea cititorului român, decât un
eventual castel bântuit de fantome, spațiul predilect pentru desfășurarea
acțiunii din romanele gotice englezești, pe urmă din scrierile romantice. Ba
chiar titlul O scrisoare pierdută își
trage seva din Scrisoarea furată a
scriitorului american...
Nu
trebuie omis faptul, ne atenționează Florin Manolescu, că în ambele nuvele (La hanul lui Mânjoală și La conac) poate fi vorba fie de „o
metaforă în sens inițiatic”
(bunăoară ca-n Povestea lui Harap Alb),
fie de un sens fantastic, asta deoarece încercările la care sunt supuși eroii
lor s-ar putea să fie controlate de forțele infernului.
Tot pe
principiul mutațiilor duble, continuă
exegetul Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului (în mod vădit inspirată de povestirea gogoliană Vii) și care este mai mult fabuloasă
decât fantastică, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale,
capabile să realizeze un formidabil spectacol, rezultat din ingenioasa
suprapunere a mai multor planuri: aparența
normală (bătrâna cerșetoare și apariția lui Prichindel), fabulosul (cu coadă și coarne,
Prichindel își dovedește sorgintea drăcească), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă, cu Prichindel în
spate, în realitate este o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăji), în fine
– odată cu ivirea zorilor – revenirea la
decorul inițial.
Dacă se
are în vedere faptul că atractivele Momente
și schițe reprezintă „fața autohtonă” a celebrelor schițe cehoviene, atunci
se poate afirma cu tărie că, dintre toți scriitorii universali, Anton Pavlovici
Cehov a exercitat cea mai fecundă influență asupra lui I.L.Caragiale: cu oameni
necăjiți și burghezi mulțumiți de ei, cu memorabile scene de suficiență și
prostie, cu multă amărăciune și compasiune, în sfârșit, cu întreaga paletă a
comicului (de limbaj, nume, caracter etc.), în neobosita sa pendulare de la
ironia blândă și până la șfichiul necruțător al sarcasmului.
Atâta doar
că, dacă personajele cehoviene (modeste aidoma părintelui lor literar) își
manifestă cu fiecare prilej agorafobia,
adică teama de agoră/lume, personajele lui Caragiale își demonstrează din plin agorafilia!
În ceea
ce privește nuvela O făclie de Paște
(se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri franțuzești, a fost
preluat și adaptat din romanul Măgarul de
aur al lui Apuleius – scena cu tâlharul a cărui mână este țintuită cu un
cui de zaraful ce urma să fie jefuit de acesta!), respectiv analiza psihologică
și obsedanta teamă a cârciumarului Leiba Zibal de amenințarea lui Gheorghe, a
generat încă de la apariție nenumărate comentarii vizavi de evoluția intrigii,
psihologia evreului și răzbunarea lui prin imobilizarea brațului răufăcător,
imobilizare continuată cu lenta ardere a mâinii vrîjmașe la flacăra unei
lumânări în noaptea Învierii.
Dacă
unii critici (Titu Maiorescu, Nicolae Iorga) susțin că nuvela este o mare
realizare artististică, Duiliu Zamfirescu – dimpotrivă – o consideră „slabă, cu
o invențiune slabă și o totală lipsă de estetică”, George Călinescu avansează
opinia că aceasta este mai degrabă o nuvelă fiziologică decît una psihologică
(păi da, că tot el îl numește pe Caragiale „naturalistul nostru prin
excelență”), iar Constantin Dobrogeanu-Gherea decretează că arderea mâinii lui
Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
10-15 iunie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu