Nu numai
la noi, ci în toate culturile și literaturile naționale se întâmplă ca, tot mai
mulți autori (unii dintre ei cu adevărat remarcabili), să fie pe nedrept dați
uitării de prezentul eminamente materialist, pragmatic și globalist, într-un
cuvânt acultural.
Chit că,
în tratatul Geneza formelor culturii
(BPT, Editura Minerva, București, 1993), Petre P. Negulescu ne informează că
specificul național pentru spiritualitatea românească nu se datorează
ortodoxismului, căci „Ortodocși sunt și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”,
nici științei sau filosofiei, care – ne spune prefațatorul Z. Ornea – „nu pot
avea caracter național”, pentru că le-ar răpi „valoarea universalității”, motiv
pentru care se poate vorbi cel mult de „moduri naționale de filosofare”, ci
„literatura e terenul predilect în care poate fi detectată, în formă
obiectivată, specificitatea națională a unui popor”.
Cu toate
astea, ceea ce nu exclude nicidecum „tocmai de aceea”, globalismul a întors
într-un asemenea hal mașina lumii, încât în programele școlare ale unor guverne
obediente și – mai mult sau mai puțin – antinaționale, precum toate guvernele
românești postdecembriste, locul latinei, istoriei și geografiei a fost luat de
educația sexuală și alte discipline cu iz cosmopolito-anticreștin, iar noua
(sic!) literatură română, ea însăși racordată la urât mirositorul curent
globalizant, n-a găsit de cuviință să-l găzduiască și pe George Coșbuc. Cauza
acestei monumentale „omisiuni” nu poate să fie decât „incorectitudinea
politică” de care poetul Ardealului s-a făcut vinovat (!) prin neobositul său
naționalism și patriotism.
Începutul
moral-spiritual și cultural-artistic al deznaționalizării noastre fiind deja
demarat cu succes, întrucât românii de rând sunt ocupați până peste cap cu
pandemia, inflația, scumpirile, frigul, nesiguranța zilei de mâine și, desigur,
cu suculentele bârfe pe marginea catastrofalului „balet” al politrucilor, ne
putem aștepta ca însuși Mihai Eminescu, peste puțin timp, să nu mai fie de
actualitate (a se citi „corect din punct vedere politic”) și să-și piardă
poziția referențială din manualele de specialitate, adică să se repete
atrocitățile ideologico-politice și sterilizarea intelectuală din perioada
bolșevică. Ba și mai și, dacă luăm aminte la avântul și amploarea mișcărilor
neomarxisto-fascizante, care fac deliciul demonocratic al indivizilor de
culoare din Statele Unite și țările suprasaturate/supraplictisite din apusul
Europei (ăștia, cică, au dreptul politico-social să ia la refec strâmba istorie
făcută de rasa albă), atunci cam toată omenirea asistă impasibilă la
următoarele: la distrugerea a tot ce stă în calea furiei lor neghioabe (mă rog,
în urmă cu aproape un secol nu scria Gustave Le Bon, în celebra lui carte Psihologia maselor, despre „acțiunea
inconștientă a mulțimilor” și despre „actuala anarhie a spiritelor”?), la
batjocorirea culturii universale și la vandalizarea/dărâmarea statuilor acelor
înaintași de elită, care – după puțina minte a acestor nelegiuiți, dezlănțuiți
și nepedepsiți – au contribuit, direct sau indirect, la transformarea
străbunilor lor în sclavi sau, potrivit sintagmei întrebuințate de Aristotel,
în „unelte cuvântătoare”.
Să mai
spună cineva că istoria nu se repetă și că bestialitatea umană poate fi decapitată
prin civilizație, respectiv prin surogate de felul democrației aparențiale și a
libertății statistice (să nu uităm ghetourile americane pentru indieni, monstruoasele
experimente făcute de japonezii invadatori pe chinezi, cumplitele pușcării
bolșevice, lagărele de exterminare ale naziștilor).
Iată de
ce pământenii în general și românii (încă nespălați pe creier) în special trebuie
să conștientizeze că omenia trainică (în care limbă, în afară de cea a
românilor, există verbul „a omeni”?) și iubirea atotputernică nu pot fi
edificate decât prin credință fermă și educație substanțială, îndeosebi în
aceste nefericite vremuri, când globaliștii și sculele lor antinaționale lovesc
neîncetat în fundamentele esenței noastre de ființe simțitoare și cugetătoare: credința
strămoșească, familia tradițională (așa cum e statornicită în Sfintele
Scripturi), școala clasică, rostul nostru soteriologic de a trece cu brio
testul acestei existențe efemere printr-o conduită plăcută Atoatefăcătorului...
În
aceste vrăjmașe vremuri pentru spirit (atenție, stoicii menționau în filosofia lor
existența unui Suflet/Spirit al lumii, idee nu doar împrumutată de Philon din
Alexandria întru afirmarea „intermediarilor” dintre unitatea dumnezeiască și
multiplicitatea lumii – Logosul sau Cuvântul/Fiul ca organ de concepție și
Spiritul ca organ de execuție, și care – prin înglobarea într-o singură
Persoană – a generat Trinitatea creștină, ci și copios confirmată de existența
unor termeni distincți pentru „suflet” și „spirit” în cam toate limbile antice:
anima și spiritus în latină, psyche și
pneuma în greacă, nephesh și ruach în vechea ebraică), în aceste vremuri vrăjmașe spiritului,
deci, nu cred că aproape totala uitare a scriitorului Jean Bart mai poate să-i
surprindă pe cei mulți și cu închipuite afinități literar-artistice.
Prefațatorul
George Ivașcu la ediția din 1962 a romanului Europolis (BPT, Editura Pentru Literatură) ne spune că Jean Bart
„are o biografie privilegiată: nu numai prin aceea că se naște (în 1874, la
Burdujeni) într-o familie înstărită (aceea a căpitanului, promovat treptat până
la gradul de general, Panait Botez), dar mai ales prin faptul că-și petrece
adolescența într-un climat intelectual din cele mai interesante”.
Deoarece
familia ofițerului de grăniceri se mută, după Războiul de Independență din
1877-1878, la Iași, viitorul scriitor (pe-atunci doar elevul Botez P. Eugeniu)
va urma școala primară din Păcurari, unde îl are ca învățător pe Ion Creangă,
îl vede pe Mihai Eminescu și tot atunci, aidoma unei bune părți dintre tinerii
României, se lasă atras de propaganda socialistă, lucru înlesnit de faptul că
locuința familiei sale era alături de casa lui Ion Nădejde: „În clasa a doua,
în vacanță, la moșia unei rude, împărțeam pe ascuns broșuri de propagandă, la o
stână, unor ciobani cari nu știau carte”.
De unde
disprețul lui și al colegilor săi față de „programul școalei”, ei luându-se în
schimb la întrecere într-ale cititului („cu nesațiu, în nopți albe”) a cărților
cu doctrinele „nouă și îndrăznețe, produse de concepția materialistă a
veacului”.
Însă,
fiind destinat carierei de ofițer, începând cu clasa a III-a este înscris de
familie la liceul militar, „ceea ce nu-l împiedică să-și continue lecturile
interzise, ca acelea din Tolstoi sau Zola, și să aștepte cu înfrigurare sosirea
ziarelor Munca și Lumea nouă” (George Ivașcu).
Tocmai
atunci începuse disputa dintre „artă cu tendință” și „artă pentru artă”. Ținând
cu tot dinadinsul să ia parte la ea, Jean Bart debutează în ziarul Munca, sub pseudonimul Gh. Rot, cu
articolul Să ne dumerească, un
articol adresat lui Alexandru Vlahuță, care – ne informează G. Ivașcu – „la
acea dată (1894), precum se știe, combătea tezele «artei cu tendință»”.
După
debut, de data asta sub pseudonimul Trotuș, scriitorului nostru îi mai apar
câteva povestiri (Iapa căpitanului, Școala fiilor de militari din Iași ș.a.)
în Munca și Lumea nouă, în care „demască unele aspecte ale vieții militare din
acea vreme”.
Dar
primele volume de însemnări, schițe și nuvele (Jurnal de bord – 1901, Datorii
uitate 1916, Prințesa Bibița –
1923, În deltă – 1925, Peste ocean – 1926, Însemnări și amintiri – 1928, Schițe
marine din lumea porturilor – 1928), care – ne înștiințează același G.
Ivașcu – „precedă opera lui cea mai elaborată și mai izbutită, romanul Europolis, apărut cu puțin înainte de
moarte (12 mai 1933)”, primele volume, deci, sunt scrise și tipărite de autorul
moldovean după ce ajunge ofițer de marină și împrumută numele Jean Bart de la
curajosul corsar flamand din vremea lui Ludovic al XIV-lea.
În Notă asupra ediției, editura ne face
cunoscut că „Textul ediției de față reproduce ediția princeps: Jean Bart (Eugen
Botez), Europolis, editura Adevărul,
București, 1933”, cu toate că tot în acel an a apărut și ediția a II-a, îndată
după încetarea din viață a autorului, cu o Prefață
de George Călinescu.
Totuși,
a fost aleasă ca ediție de bază cea neprefațată, întrucât, din confruntarea
celor două ediții ale anului 1933, s-a constatat că „ediția a II-a prezintă
inadvertențe de text față de ediția princeps, inadvertențe care nu pot fi
atribuite unor modificări efectuate de autor”.
Sigur,
romanul Europolis nu este o
capodoperă a literaturii române, cu atât mai puțin a celei universale, însă
este cartea „cu perspectiva de a fi citită încă multă vreme” (G. Ivașcu), adică
o lectură desfătătoare și instructivă (de pildă, Jean Bart este primul scriitor
român care introduce în literatură termeni nautici: dragă, briză de travers,
mus, faga, pupă, proră/provă, babord, tribord, doc flotant, radă, tendă,
brigantină, spirai, vergă, gabier, a călăfătui, echea etc.), în pofida unor
carențe de concepție și construcție, precum lipsa de adâncime psihică în
procesul artistic de portretizare a personajelor, unele personaje fiind „simple
marionete sau simple siluete” (G. Ivașcu).
Da, căci
construcția romanului Europolis este
eminamente arborescentă și doar formal unitară, asta deoarece Jean Bart
altoiește pe ideea centrală a romanului (agitația stârnită în colonia elenă, și
nu numai, din portul Sulina de scrisoarea adresată lui Stamati Marulis de către
fratele său Nicola, cum că – după 40 de ani de înstrăinare/ședere în America,
vrea să se întoarcă în sânul „familiei”, împreună cu fiica sa Evantia, care –
după moartea mamei sale din pricina mușcăturii unui scorpion – fusese crescută
la școala călugărițelor Sfântului Iosif din Guyana franceză, locul de deportare
al musului Nicola de pe o goeletă franceză, după uciderea – în legitimă apărare
– a unui marinar spaniol de pe aceeași navă, gelos pe tânărul grec din cauza
amantei sale, o evreică arabă din Alger, care – certându-se cu spaniolul – îi
făcea ochi dulci lui Nicola „mai mult în necazul spaniolului”; apoi uriașele și
irealele speranțe pe care neamurile, întreaga colonie elenă din Sulina și
mulțimea „întreprinzătorilor” locali și de mai departe le nutresc cu presupusa
avere a americanului, insistenta „curte” care se face „nababului” american și
fiicei sale după debarcarea în Sulina – „vulpoiului” de tată pentru că toți îl
cred putred de bogat, Sirenei-negre, fata acestuia, pentru că-i vrăjește pe
toți bărbații cu frumusețea ei exotică, mai ales pe tânărul sublocotenent Neagu
și pe „bătrânul” crai/ofițer de marină Angelo Deliu; iar mai la urmă, adică
atunci când comunitatea nu-i iartă că s-a înșelat crezîndu-i bogați, potrivit
explicației dată de Nicola fiicei sale disperată pentru prosteasca aventură cu
Deliu și părăsirea ei de către mult îndrăgitul și la fel de mult îndureratul
Neagu, ci-i condamnă pe amândoi la moarte prin ură și neputința de a-și găsi un
loc cinstit de muncă – Nicola este împușcat mortal în una din „loviturile
nocturne”/furturile de cereale puse la cale de enigmaticul căpitan Aristidi
Lecca, pe când Evantia, după scurtul și tristul episod la șantanul Englitera, rămâne însărcinată și – fiind
grav bolnavă din pricina climatului moral și geografic de la gurile Dunării –
dă naștere la spitalul lui nea Tomiță, Patriarhul Deltei, unei fetițe de
culoare, care – ne spune autorul în Epilog
– va fi înfiată de infirmiera miss Sibyl, proaspăta soție a mizantropului și
paradoxalului medic-filosof Barbă Roșie), vasăzică, Jean Bart altoiește pe
firul narațiunii o mulțime de digresiuni sau paranteze complementare, cu
personaje realmente fulgurant-episodice: Stamati Marulis (pilot clasa I la
Comisia Dunării, „retras și timid”, c-o ștearsă existență de proprietar al unei
cafenele) și soția sa Penelopa (pentru Deliu, fostul amnat al acesteia, „soție
nesatisfăcută...visătoare, romantică...cucerire ușoară...despărțire
dificilă...retragere strategică la timp”), care – ahtiată după lux și plăceri –
se răzbună pe Amantul mării/Deliu aruncându-se în Dunăre, Fotiades (poreclit
Nicu Politicu), proprietarul frizeriei Helada
(Antiseptico-Americană) și ipohondra sa soție Olimbia, soră cu Marulisii, conul
Tudorachi (șeful Vămii, „naționalist feroce”) și consoarta sa Leoaica,
Petrăchel Petrașcu (șeful poliției) și Gaston Popescu (maior de cavalerie în
rezervă și fost coleg la Școala Militară cu Petrăchel, „specializat” în afaceri
necușere, precum cea cu petrolul românesc în care încearcă să-l atragă pe
american, și în datorii de milioane, la un moment dat el trimițându-le din țară
creditorilor parizieni „câte un anunț de înmormântare”), comandantul Bazei
navale de la gura Dunării („om instruit și manierat, foarte ocupat cu partea
tehnică a meseriei, având și mania invențiilor”), dar îndeosebi soția acestuia,
doamna comandor Otilia Latiș (se ținea bine, căci – precizează autorul cu
delicios umor – se oprise la vârsta de patruzeci de ani, „fără să mai avanseze
deloc”), Barba Toni („cel mai vechi pilot din port”, care – pe vremea
războiului din Crimeia – „fusese în serviciul marinei rusești”), consulul elen
(„Om fin, în vârstă, dar zvelt încă și
elastic”, cu o chelie „foarte strălucitoare și niște mustăcioare negre, bine
cănite”), Logaridis („socotit cel mai erudit și mai înțelept bătrân al
portului”), apărătorul fără studii juridice Traian Brînzei (zis și bădița
Traian), englezul Pott (un levantin uscat și spân, „care vorbea grecește mai
corect decât englezește”), rezidentul Brül (danez „crescut în Anglia”, inginer
hidraulic și „pivotul comisiei”, la rândul său încercând să-l atragă pe
american în costisitoarea acțiune de prelungire a digurilor în larg și de
intensificare a dragajului în canalul de navigație), căpitanul Mincu („între
două vârste”, cu părul alb și mustața neagră), secund pe nava-școală Mircea și șeful protector al
sublocotenentului Neagu, domnul Bazgu (gardianul Căpităniei portului),
Săceleanu (muncitorul „de cuvântul căruia tot portul asculta orbește” și care
chiar declanșează greva atuncea când unul dintre vătafii portului, la ordinul
gardianului, îl primește pe sărăntocul de american în pestrița masă a
muncitorilor/salahorilor „români, greci, armeni și lipoveni”), Baza-navală,
Mița Balot (Epilogul ne face
cunoscută căsătoria acestei profesioniste într-ale amorului tarifat cu
căpitanul Mincu), Pericle Papadachi (zis Bibiul, „filantrop și epitrop la
biserică”) și soția sa Lola („de origine poloneză, de meserie artistă, scoasă
la pensie înainte de a renunța la viața de noapte”) – patronii Engliterei, pianistul Jak (zis
Baron-Trabuc, „dintr-o nobilă familie vieneză” și fost ofițer în marina
austriacă), „artistele” internaționale (Marcela – evreică ajunsă la Dunăre din
„fundul Moldovei”, Tereza – „vorbea perfect franțuzește și nemțește”, fiind
anume pregătită de mama ei, „o poloneză, fostă artistă”, într-un pension din
Cernăuți, Celina sau Țelina în pronunția unui căpitan neamț - visătoare și
lirică, pe care unii o porecliseră „Contesa palidă”, alții „Mimosa pudica” și
cam toată lumea se întreba ca caută la Englitera)
etc.
Firește,
în acest „etc” trebuie incluși clienții de toate naționalitățile, în legătură
cu care Europolis ne spune că „Cei
mai proști clienți erau ofițerii români: calici, pretențioși, scandalagii” și
că „La cel mai mare preț erau cotați căpitanii englezi, care plăteau în șilingi
și lire, aruncând adesea aur la chetă”.
Ei bine,
după atâtea informații despre mișmașul etnic din Sulina acelui timp,
localitatea unde – ne înștiințează Jean Bart în chip de motto – „...bătrânul
Danubiu își pierde și apa, și numele în mare”, în care se derulează acțiunea
romanului și pe care Mincu o numește „ghiveci internațional”, iar doctorului
Barbă Roșie îi apare ba ca o „bogată menajerie”, ba ca o „mahala a Levantului”,
ne dăm de îndată seama de ce autorul și-a intitulat cartea Europolis. De altminteri, ne spune chiar el, atât în Capitolul VI
(romanul are XVII capitole), unde căpitanul Mincu afirmă că Sulina („numai
port, nu are oraș”) este „Europa în miniatură”, cât și în Capitolul XV: „Toate
neamurile de oameni, toate semințiile se întâlnesc aici: drojdia lașă a
Levantului dospea la un loc, înfrățită, cu trufașa putere britanică, doborâtă,
narcotizată de valuri de alcool”.
Dacă la
toate astea adăugăm că viața Sulinei era un neîncetat flux și reflux
(„Populația se dublează în anii de belșug și scade în timp de secetă”), că –
privită prin lumina felinarelor roșii și a desfrâului – localitatea este
asemuită de autor cu „Port Saidul de la gura Suezului” („un Turn Babel în
miniatură”), că era porto-franco („Marfa intră fără vamă și iese prin
contrabandă”), că nu existau drumuri pe uscat în Deltă („Ca să ajungi iarna de
la gura Dunării la București, trebuia să treci prin Stambul”, de unde ajungeai
prin Constanța în Capitală, dacă trenul nu se întroienea în Bărăgan) și, mai
ales, că – după războiul din Crimeia – Marile Puteri au înființat Comisia
Europeană a Dunării (CED), întrucât „aveau mare nevoie de grâul românesc”
(indignat, căpitanul Mincu îi explică doctorului Barbă Roșie, bunul său
prieten, că gardul de lemn, vopsit verde, de pe prima stradă a portului
reprezintă incredibila frontieră dintre două state – România în dreapta și
Comisia în stânga) , atunci, da, avem o imagine cutremurător de reală despre
Sulina acelor vremuri de mare încercare pentru România, țară aflată în plin
proces de edificare identitară și de afirmare pe plan internațional.
Aminteam
mai sus despre neîmplinirile romanului Europolis
în ceea ce privește concepția și plămădirea personajelor. Dar ce pierde la
aceste capitole, Jean Bart recuperează, și astfel cartea este salvată, prin
următoarele instrumente/înzestrări artistice:
1)Maxime
concise, subtile și extrem de consistente („S-a zis că foamea și dragostea
modifică suprafața pământului”; „Proza nu poate înlocui poezia iubirii”;
„Atunci am putut vedea că memoria durerii e mai intensă decât a plăcerii”).
2)Influențat
de Caragiale, spiritul satiric apare în Europolis
„mai sugestiv decât în oricare altă operă a lui” (G. Ivașcu). De exemplu, în
timpul războiului greco-turc, Nicu Politicu pleacă semeț în patrie, însă nu
poate lua parte la celebra luptă de la Domocos, deoarece în chiar ziua sosirii
la Pireu se împiedică de niște șine în port, își scrântește un picior și trei
lună stă întins pe un pat de spital, însă se întoarce erou între ai lui! Tot
Nicu Politicu confecționează și întrebuințează termenul „spectroscoci”, hazoasa
combinație dintre „streptococ” (agent patogen) și „spectroscop” (instrument
optic cu care se studiază spectrele corpurilor).
3)După
părerea criticului George Ivașcu, cea mai mare izbândă a romanului o reprezintă
atenta gradare a procesului psihic, „care marchează, treptat, aprehensiunile,
apoi deziluzia generală și, în sfârșit, pentru mulți din cei «înșelați», ura
față de «americanul» întors atât de calic din Lumea Nouă”.
4)Romanul,
datorită inspiratelor peisaje marine, are o veritabilă componentă picturală,
fapt pentru care Ivașcu îl consideră pe Jean Bart „un Odobescu al apelor,
descriind un Bărăgan marin”. De pildă: „În zare, marea calmă, de un
verde-închis. La țărm se clătinau molatic valuri mici, destrămând spuma
argintie, ca o dantelă, pe nisipul fin”. Sau: „Marea suspina prelung, spălând
picioarele vechiului dig. Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de
suflarea unui vânt jilav din larg”.
Închei
cu avizata opinie a criticului Garabet Ibrăileanu (tot un moldovean) despre
autorul romanului Europolis: „Jean
Bart este un «progresist». Dar un nemulțumit de societate – un critic social -
și un progresist e, de obicei, un realist. Și, în adevăr, Jean Bart e un
realist în toată puterea cuvântului”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
6-8 nov. 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu