- Undeva, recentul laureat al premiului Nobel pentru literatură, Gunter Grass scria că literatura trebuie să fie subversivă. Constat că, în genere, așa și este.
Oare de ce, cînd există oamenii politici ?
- Pentru că aceasta este condiția artistului, de altfel decît ceilalți, chiar dacă ceilalți sunt tot artiști. Este domeniul cel mai propriu pentru adeverirea dictonului “ imitația nu are valoare “ . Este creație, iar nu compilație.
- Goethe, Tolstoi, Sadoveanu, să zicem, eu cred că n-au căutat să fie subversivi și,totuți, sunt valori importante ale literaturii. Să existe oare o modificare de judecată a literaturii în funcție de evoluția lumii?
- Nu ai ales bine termenul subversive, era mai potrivit spus adversiv, cu sensul de împotrivire pe față, iar nu lucrare secretă de împotrivire.Împotrivirea vine și din momentul istoric al stăpînirii dintr-o epocă. Artiștii nu aun a fi stăpâniți de nimeni.Am văzut o fotografie de început de secol, regele Spaniei - pe rege nu mai știu cum l-o fi chemat, probabil tot un Filip - și arhitectul Antonio Gaudi, care a lăsat opere nemuritoare la Barcelona : Parcul Guel, minunatele lui case și biserici, Sagrada Familia care se restaurează și,concomitant, se construiește încă. Arhitectul îl întrecea în majestate pe rege.
Adă-ți aminte limitele interioare despre care Domnul Noica spunea că sunt
Mai durereoase decât orice limite exterioare. Nimeni, decît Dumnezeu, prin
Propria-iconștiinșă,nu-i poruncește artistului. Mai poate și muza, ea îl inspiră,dar nu-l silește.Voind să nu fie ca nimeni, artistului nu are nimeni a i se împotrivi. Eu sunt regele Mihai Zero. Oamenii politici? – lingușitorii și tiraniisituațiilor.
- Vroiam să mă limitez numai la literatură, însă am ajuns de la cuvânt la formă și imagine. Cum vede Mihai Olos lumea după autoexilul german?
- Cu lupa, cu luneta... mai ales că acolo am pus, pentru prima dată și ochelari. Ca pictor este este un inconvenient radical. Cînd desenezi prin ochelari cu totul este curgerea sufletului tău în privire, în mîna desenatoare, decât cu ochiul natural. Se modifică toate, slăbirea vederii este mai tulburătoare decât căderea dinților pentru artist. Nevinovații ochelari răsucesc prin dioptrii, răstoarnă, sparg, revoluționează, baricadează întreaga infrastructură a desenului. Prin lupă văd lumea din exil, monumentală și statică, în rama căreia nu se întîmplă mari evenimente, cu toată mișcarea profundă browniană din lăuntrul cadrelor, un spațiu metafizic, interesant tocmai de aceea. Pierderea acuității privirii îl stârnește pe artist precum pierderea inimii celei din dreapta: precum pierderea coastei din dreapta – pe care, însă, o mai păstrează prin miracol.
- Știu că l-ai cunoscut pe Beuys. În revista „Cronica” din Iași, în urmă cu mulți ani, chiar spuneai despre acest artist german cum a tăiat un modul din acel nod gordian care este sculptura ta, probabil macheta Orașului Universal. Cine-și mai amintete, în Dusseldorf, de el ?
- Domnule Jurcă, s-a socotit că despre Joseph Beuys apăreau în întreaga lume în medie 12 cărți pe zi. Este o celebritate fără precedent în istorie. Acum, desigur, pentru că e și mort, numărul lor se împuținează, căci nu mai sunt multe lucruri noi de știut despre el. Și eu aș putea face o carte, ceea ce n-ar fi exclus, doar că la adînci bătrîneți. O conlucrare de vis. Beuys rămîne o amintire frumoasă și la Dusseldorf și în lume. A fost un copil minunat și, cum afirmam alte dăți, am văzut în preajma lui îngeri, îngerii lui păzitori, nu unul, vreo trei. Așa cum am văzut, în jurul frunții și în jurul mâinilor Prea- Sfințitului Episcop Justinian Maramureșanul, nimb luminos, galben Toți pictorii care înfățișează capul lui Iisus Christos în nimb nu l-au văzut bine, căci trebuia să fi văzut nimbul și în jurul mâinilor, probabil și al picioarelor.
- Sunt mai bine de 10 ani de cînd trăiești departe de țară. Ce te (mai) cheamă spre Baia Mare ?
- Nu trăiesc chiar așa departe de țară cum s-ar crede, dacă n-ar fi staurile pe autostrăzi și mai ales cele și mai stupide – „ pe la răscruci și vămi” – austriacă, ungară și românească – distanța ar fi o părere. În douăsprezece ore am ajuns la înmormântarea prietenului nostru Iosif Hamza, în cinci ore ajung din atelierul meu la Paris. Nu mai sunt distanțe, dacă n-ar fi penibilul acestor opreliști – opriri, aș putea lucra o săptămână în atelierul din Baia Mare și cealaltă în cel din Hassmersheim.” Nebunia granițelor” – așa o veștejea Edward Kienholtz – nu mai are poezia lui Blaga.
- La expoziția ta din februarie a.c.( 2000, n.a.) a fost atâta lume cum n-am mai văzut decât la meciurile de fotbal. Ești mulțumit de expoziția deschisă la Baia Mare de Raoul Șorban ?
- Unu sper: că nu a fost aceeași lume, ci una de elită culturală,căci în BaiaMare constat cu mândrie că există.Doi:expoziția a fost deschisă de mai mulți și după admirabila cuvântare a domnului Șorban, au vorbit minunat și alți prieteni ai mei: Ion Mureșan, Ion Bogdan, Gheorghe Pârja, Mitruț din Rus și, nu în ultimul rând, prefectul județului, Gheorghe Mihai Bârlea, care a dezvăluit surprinzătoare și profund înțelesuri ale lucrului meu de artist.Trei: meritul cel mai mare în organizarea expoziției îl are Fundația „Archeus”, președintele ei, sculptorul Ioan Marchiș. Patru: toate vernisajele mele au întrunit lume multă.
Cinci sunt fericit.
- Ce se mai aude de Tripodul de aur ? Un proiect utopic la prima citire ?
- Lui Cristo i-au trebuit 17 ani să i se permită a transforma pentru câteva zile
Reistagul în operă de artă. Da, a fost un proiect posibil care se pare că a devenit utopie, datorită dezmățului arhitectural al Berlinului reunificat: postmodernismul și graba au dat frâu liber idiotismului arhitectonic și urbanistic.
- Ce este tripodul de aur, în fapt ? o idee sau o schiță de artă? - În faza în care ai văzut-o în expoziție,e o idee. Parte materializată în picturi și sculpturi.Tripodul nu este o utopie arhitectonică, ci o operă posibilă, ca și Orașul Universal.Chiar dacă folosesc în plan și chiar în spațiu figuri aparent imposibile. Am trmis unui aurar din Baia Mare câteva proiecte de bijuterii: coliere, brățări etc., cu figuri imposibile în spațiu, dar realizabile în plan.
L-au zăpăcit foarte tare, pentru că nu și-a dat seama la un moment dat ce este posibil și ce este imposibil în ele. Eu doream să-l conving să conlucrăm, dar el zice că l-am învins. Chiorii, adică oamenii cu un singur ochi, nu văd în spațiu, pentru că doar existența celor doi ochi, prin poziția lor diferită, alcătuiește imaginea volumetrică.Ei, bine anomalii de perspectivă au și mulți dintre privitorii cu doi ochi la lucrările mele, că nu îl pun la contribuție și pe cel de al treilea ochi.
Tripodul de aur este un pod de trecere, de fapt, un templu, o catedrală ce unește trei maluri de râuri, prin trei picioare pământene, și pe acestea cu cerul, căci cel de-al patrulea picior stă totdeauna în cer. E semnul crucii, treimea degetelor înălțate la frunte. El poate fi concomitent și pod de trecere și catedrală și oraș.
Desigur, arhitecții și urbaniștii Berlinului, înglodați în contingent, nu pot să aibă asemenea perspective. Au făcut în matahală un Berlin de beton, de metal și de sticlă mai urât decât orice oraș din lume, decât orice cătun. Mi-aduc aminte, cu umor, că unul dintre președinții Germaniei, Roman Herțog , făcea o vizită în Japonia și a pus să-i arate, simulat la computer, Berlinul, pe când se construia, împăratului Japoniei – lui care stă într-o căsuță cu poartă în față, ca orice țăran maramureșean. Dar împăratul nu are voie să vadă imagini mișcate, așa că președintele, care ar fi putut fi informat de un bun protocol, a trebuit să se mulțumească a-i arăta câteva fotografii mediocre.
- Ce a spus împăratul ?
- Nu eram de față.
Autor: Ștefan JURCĂ
(Dialog preluat din revista de cultură Familia nr. 6, iunie 2000)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu