Jurnal de-a doua zi

Jurnalul momentelor intense vine întotdeauna a doua zi, după ce te dezmeticești, după ce rămâi singură, în camera ta, cu lacrimile de bucurie-n colțul ochilor, cu cele câteva mesaje și poze și cu toate gândurile năvălite peste tine. Nefiresc, aiuristic, arogant... ar spune cârcotașii! Doar că zumzetul lor, în cel mai bun caz, mă distrează.

Cine știe oare ce se ascunde în spatele lustrului, luminii, zâmbetului, pozelor impecabile de la evenimente impecabile? Pentru că evenimentul de vineri a ieșit ca și cum ar fi fost făcut cu bani mulți. Doar că, bugetul a fost zero. Și când spun zero... chiar zero absolut spun!

Săptămâna care tocmai s-a terminat a fost una dintre cele mai complicate profesional. Ne-am mutat a doua oară în șase luni, pentru că sediul nostru e în șantier. (Nu spun acum motivele pentru care am tot amânat mutarea. Asta... altădată.) De fapt, sediul Revistei de Cultură „Nord Literar” era în subsolul Palatului Administrativ, fix lângă centrala termică, în două camere insalubre, cu ferestre aflate aproape de tavan care nu se puteau deschide. Nici nu ajungeam la ele. Mai aveau și niște nefericite de gratii ruginite. Când ploua puternic, apa dădea pe dinafară pe coloană și umezea colțurile încăperilor. Acum suntem, provizoriu evident, într-un spațiu care are atât de multă lumină, că nici nu știm ce să facem cu ea. Mutarea a fost cu eforturi, în condițiile în care instituția e acum atât de săracă, încât nu ne vom mai putea tipări revista. Care, oricum, costă foarte-foarte puțin. Netipărind revista, se prăbușește instrumentul principal în jurul căruia se concentrează activitatea instituției. Și acesta e începutul sfârșitului. N-am avut bani de salarii și tooooot așteptăm niște decizii la nivel central care nu mai vin. Care, dacă mă gândesc bine, nici nu mai știu ce ar trebui să reglementeze. Am pierdut șirul bâlbelor, al pachetelor, al amânărilor, al incertitudinilor.

Facem practic muncă voluntară, un grup de oameni inimoși, în virtutea unui atașament și a unei conștiințe profesionale cum rar am întâlnit. Doar că bucuria reușitei unui eveniment, emoția unor întâlniri fundamentale ori a unor conferințe, dialoguri ori lansări spectaculoase de carte, bătăile pe umăr, felicitările și mesajele de încurajare nu țin de foame. Și nu e firesc! Oamenii aceștia sunt angajații unei instituții și trebuie să-și primească banii! Punct! N-au greșit cu nimic! Noi n-am greșit cu nimic! Strâng din buze să nu ripostez (deocamdată, evident!) cât aș simți la ironiile de genul: „Ha-ha! Am auzit că faceți muncă voluntară.”, „Las-o pe aia de la Nord, că a mai citi o carte și i-a trece” și câte altele. Lista e lungă și plină de venin, de vulgaritate, de primitivism. Dacă stau bine să mă gândesc, nu mă miră. Ce nu poți atinge, ce nu poți controla... măcar ironizezi.

Ne place să spunem că avem o cultură extraordinară și, de câte ori mergem în afara țării, ne prezentăm cu tradițiile, cu creațiile, cu artiștii și cu autorii români. O facem ostentativ cu pieptul scos înainte ca și cum ar fi meritul nostru exclusiv și ne bucură reacțiile spectaculoase ale celor care apreciază valoarea. Cultura este – nu-i așa? - prima carte de vizită a unui popor. Că doar nu mergi nici cu drumul, nici cu complexul rezidențial, nici cu parcul fotovoltaic în buzunar să te prezinți lumii. De astea sunt peste tot. Ci te duci cu esențializarea culturii într-o simbolistică fabuloasă, care e una dintre cele mai frumoase din lume. Cultura face cele mai mari servicii țării acesteia și... cu ce ne alegem? Ea a cerut întotdeauna foarte puțin, pentru că s-a prezentat prin propriul conținut, prin oamenii săi, prin creație. N-a făcut zgomot, n-a protestat, n-a jignit, n-a umilit. În cultură e cu educație și cu bun-simț. Și, cu toate astea, exact acest resort e făcut țăndări, e sărăcit, umilit, pus în pericol.

Este o tristețe și o incertitudine pe care le resimt fizic ca pe o minge de foc și de revoltă care-mi zvâcnește-n piept. Într-o țară în care cultura este umilită, în care e trecută mereu la „și altele”, nici drumurile, podurile și blocurile nu vor sta în picioare cum trebuie. Că vom pica-n gropile din asfalt ori ne vom împiedica și vom cădea de pe podurile impecabil construite și nu vom ști ce-am pățit. Și vor veni alții să ne calce în picioare, să ne pună cinic să le cântăm cântecele și nu vom fi în stare să ripostăm. Și ce, Doamne, se va alege de noi?

 

Dana BUZURA-GAGNIUC