Și a fost Ziua Armatei Române

                                   de Gheorghe Pârja

Sâmbătă, 25 octombrie, a fost Ziua Armatei Române. Sărbătorită printr-o serie de manifestări, organizate în principalele garnizoane din țară, în bazele militare în care sunt dislocați militari români și în teatrele de operații, precum și în statele în care România are acreditați atașați ai apărării. La ceremonii au participat premierul și președintele României. Au fost timide explicațiile care dau rost semnificației acestui moment. În ziua de astăzi, când tineretul are alte preocupări, poate și cei mai vârstnici, când istoria este o cenușăreasă alternativă în școală, socotesc că ar fi bine să aduc în prezent însemnătatea Zilei de 25 octombrie.

Ce s-a întâmplat atunci? 25 octombrie 1944 a fost data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupația și administrația hortystă. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat de administrația sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (după instalarea Guvernului Petru Groza, în 6 martie același an) în Ziua de 25 octombrie 1944, Armata Română a obținut repetate victorii, trăind momentul eliberării ultimei palme de pământ românesc, ajungând la hotarul firesc al patriei sale. Aflată în centrul atenției, mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878, armata a participat la manifestările prilejuite de Ziua Înălțării Domnului, devenită, după Primul Război Mondial, Ziua Eroilor și la cele din Ziua Națională a Regatului României (10 mai).

La 25 Octombrie 1944, militarii Divizei 9 Infanterie au eliberat pământul românesc aflat sub ocupație hortystă, aureolând în acest fel lupta și jertfa zecilor de mii de ostași și comandanți pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Ofensiva începuse în 24 august 1944, în Carpații Orientali. Astfel, a fost eliberat întreg teritoriul – 43.492 kilometri pătrați, ocupat prin Diktatul de la Viena, refăcându-se în partea de Vest adevăratele hotare de stat ale României. Au fost lupte pilduitoare la Satu Mare și Careii Mari, în care s-au jertfit ostași români și sovietici. Armata română a continuat să lupte pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, alături de trupele aliate contribuind prin jertfe și sacrificii la victoria consacrată prin actele de capitulare a Germaniei.

Mărturie stau mormintele ostașilor și ofițerilor români, care au monumente închinate jertfei. Cum este cimitirul românesc de la Zvolen, unde își doarme somnul veșnic și sublocotenentul, poetul-erou Ion Șiugariu, din Băița Băii Mari, ucis la 1 februarie 1945. Armata română a angajat, între 1 septembrie și 25 octombrie 1944, 27 de divizii, un corp aerian și două brigăzi de artilerie antiaeriană, însumând un efectiv de 265 735 militari, cu o sută de mii de militari mai mulți decât prevederile convenției de armistițiu. Deși era în multe rânduri un stat aliat al unor armate mai bine dotate, armata română s-a bucurat de prestigiu pe frontul de operațiuni.

Îmi spuneau veteranii de război, cu care am bătut drumul din Maramureș până în Munții Tatra, episoade semnificative din marile încleștări din care ostașii români au ieșit victorioși. Și tot am intrat în sfera de influență sovietică, iar la masa tratativelor, știți bine, nu am avut nici un cuvânt. Marile puteri fac ordinea lumii. Dar vorbeam despre Armata Română. Cum am făcut tot stagiul militar la Beiuș și Timișoara, urcând ierarhia militarilor în termen, de la soldat la sergent, știu cât preț are armata în viața unei țări. Cu precădere în România. Atunci Armata Română avea circa 300 000 de militari activi, din care trupele de uscat erau aproximativ 140 000. Am consultat documentele vremii și asta spun. Eu am făcut armata la autotunuri, am fost în aplicații la Cincu și Remetea și îmi dau seama de dotarea artileriei române. Nu era performantă pentru vremurile de astăzi, dar era aptă să facă față unei agresiuni. Cât ar fi rezistat nu-mi dau seama acum, dar depindea de mărimea agresorului. Întrebați rezerviștii, ofițeri și generali, care mai sunt în viață. Dar și pe cei activi. Cifrele la vedere spun că acum Armata Română ar avea aproximativ 70 000 de militari și vreo 110 generali.

Un colonel în rezervă a avut o ironie amară pe această temă. Și spunea că 25 octombrie este Ziua fostei Armate Române. Ni se spune că suntem apărați de NATO. Dar cine știe cum se pot răsuci interesele? Cert este că avem un război în preajmă, cu suficiente amenințări din partea Marelui Răsărit. Un hâtru spunea, mai ieri, că guvernele care s-au perindat în ultimele decenii au distrus armata și calea ferată. A cui a fost voia? În ultima vreme, Ministerul Apărării al României a procedat la convocarea rezerviștilor. Dar despre asta cu alt prilej.

Eu am sărbătorit Ziua Armatei Române lângă statuia lui Avram Iancu din Baia Mare. Și bronzul sculptorului Ion Marchiș a vorbit: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită!” Iar eu am repetat vrerea Crăișorului, ca pe o rugăciune.