S-a stins Romică!

Ecranul telefonului a clipit în noapte...

Era mesajul lui Johnny Ioan R. Ster de la Baia Mare. Cu vestea neagră pe care știam c-o voi primi la un moment dat, pentru că știam de câteva luni de suferința fără leac a lui Ioan Romeo Rosiianu. Inevitabilul s-a petrecut, Romică a plecat lasând oameni dragi neconsolați și proiecte neterminate.

Era mereu un vulcan. Contesta întruna, ardea ca un filament de bec. El nu se ridica de pe scaun, ci țâșnea, ca un arc. Trăia fiecare clipă ca pe ultima, era mereu neîmpâcat cu sine și cu lumea. Cea mai mare neîmpăcare a sa era de ce maramureșenii între care trăia de peste trei decenii îl catalghează tot drept "vinitură". Ce dacă era prin născare de-al lui Moromete, din Roșiori? Se moroșenizase prin ani mai mult decât haiducii lui Pintea...

Greu de imaginat cum acest vulcan în erupție în viața de toate zilele reușea să se transforme în fața colii albe în poetul cu același nume, de mare sensibilitate și de sens profund.

Poezia sa iese din matricea răzvrătitului și-i traduce pe înțelesul tuturor apariția fizică romantică, imaginea de militant pașoptist. Întâlnindu-l, aveai impresia că nu e el, ci că au plecat dintre paginile cărții de istorie ba Bălcescu, ba Rosetti.

Romică, un om de o cultură enciclopedică, cu crarisimă astăzi, a fost și editor, și mentor pentru

tineri, și răspânditor al tradițiilor.

Dar a fost mai ales un om pe care-mi doream mereu să-l reîntâlnesc. Un prieten, oricât ar fi termenul de pretențios...

Dumnezeu să-l odihnească!

Condoleanțe si putere, Carmen Mihaela Coca și Iuliu!

Alin BUZĂRIN