Dacă istoria literaturii române ar avea o tragedie greacă perfectă, aceea ar fi viața lui Ion Caraion

 

Dacă istoria literaturii române ar avea o tragedie greacă perfectă, aceea ar fi viața lui Ion Caraion. Înainte de a deveni victima care și-a turnat călăii și prietenii (sub numele conspirativ „Arthur”) în urma torturilor inimaginabile, Ion Caraion (pe numele real Stelian Diaconescu) a fost, în anii o mie nouă sute patruzeci, un monument de demnitate și revoltă. Născut în anul o mie nouă sute douăzeci și trei, în județul Buzău, Caraion a erupt în viața literară a Bucureștiului ca un vulcan. Era un tânăr scund, dar cu o privire de oțel și o voce care tuna împotriva mediocrității și a compromisului.

Perioada sa de glorie morală s-a consumat între anii o mie nouă sute patruzeci și cinci și o mie nouă sute cincizeci și opt. Într-o vreme în care majoritatea scriitorilor începeau să se aplece în fața tancurilor sovietice și a directivelor proletcultiste, Ion Caraion a ales să stea drept. A fost un antifascist convins în timpul războiului, dar imediat după anul o mie nouă sute patruzeci și patru, a devenit un anticomunist feroce. El nu ataca regimul prin metafore ascunse, ci direct, frontal, cu o virulență de pamfletar care îi îngrozea chiar și pe prietenii săi.

Momentul său de apogeu a fost editarea revistei internaționale „Agora”, în anul o mie nouă sute patruzeci și șapte, alături de Virgil Ierunca și cu binecuvântarea lui Constantin Brâncuși. Această publicație, tipărită în mai multe limbi, încerca să mențină România conectată la valorile occidentale, într-un moment în care Cortina de Fier cădea greu peste Europa. Caraion scria editoriale incendiare despre „criza culturii” și despre pericolul uniformizării gândirii. Era de o aroganță intelectuală superbă; credea că talentul său uriaș îl face intangibil. Într-o ședință celebră, a avut curajul să îi spună în față puternicului zilei, Silviu Brucan, că este un incult și un oportunist.

Stilul său era tăios, nihilist, disperat. Volumele sale de poezie, precum „Panopticum” sau „Omul profilat pe cer”, erau strigăte de durere ale unei generații sacrificate. Ion Caraion refuza „realismul socialist”, refuza să cânte ode partidului și refuza să tacă. Înainte de prima sa arestare din anul o mie nouă sute cincizeci și apoi de condamnarea la moarte (comutată în muncă silnică pe viață) din anul o mie nouă sute cincizeci și opt, el era considerat liderul neîncoronat al tinerei generații, singurul care avea coloana vertebrală intactă.

Securitatea l-a vânat nu doar pentru ce scria, ci pentru influența sa magnetică. Era un personaj incomod, care frecventa cafenelele Bucureștiului, ironizând noul regim cu o luciditate chirurgicală. Această perioadă de „înainte” ne arată un Ion Caraion integru, un spirit liber care a crezut naiv că poezia poate opri teroarea. Ceea ce a urmat – cei unsprezece ani de temniță, tortura de la Aiud și Mina Cavnic, și ulterioara sa prăbușire morală prin colaborare – este cu atât mai dureros cu cât știm cât de sus a fost ștacheta morală pe care singur și-o ridicase în tinerețe. Înainte de a fi „Iuda”, Ion Caraion a fost, fără îndoială, un „Ioan Botezătorul” al rezistenței prin cultură, strigând în pustiul totalitarismului.

Sursa: Istoria la culcare