Evanghelia de Duminică: Biserica Îl slăvește pe Dumnezeu pentru darurile oferite la praznicul Bobotezei

 

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovă­duiască și să spună: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”.

Ne aflăm, în aceste zile, în siajul luminos al praznicului Botezului Domnului, în care Biserica tresaltă în cântări de mulțumire pentru toate darurile și bucuriile duhov­nicești pe care Domnul ni le-a împărtășit. Așezăm, iar și iar, îna­intea minții noastre, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos S-a plecat sub mâna Botezătorului, creștetul Său fiind atins de apa Iordanului care s-a curățat și sfințit prin atingerea de El – tot astfel, în ziua Bobotezei, apa se sfințește prin atingerea mâinii preotului ce o binecuvântează în numele lui Hristos, Arhiereului Celui Mare (cf. Evr. 4, 14), săvârșitorul Tainelor Bisericii. El este Cel care „S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului și (…) S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. 4, 9-10), așa cum spune textul din pericopa Apostolului citit astăzi. Hristos Domnul Se pleacă, Se smerește, ca pe noi să ne ridice din căderea păcatului nostru, prin cei rânduiți să ne ridice și să ne aducă înaintea lui Dumnezeu, fie „apostoli, proroci, evan­gheliști, păstori sau învățători” (cf. Efes. 4, 12). Cei dintâi lucrează prin povața cuvântului scripturistic și patristic și prin mijlocirea înaintea lui Dumnezeu față de toți cei care le cer ajutorul prin rugăciune, iar ceilalți, păstorii și învățătorii Bisericii, continuă această lucrare a Domnului în zilele noastre: „Prin gurile lor, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, El Însuși grăiește povața trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credință și se întorc spre Domnul cu rugăciune” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, trad. rom. Alexandru și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011, p. 16).

Este o perioadă în care ne îndulcim prin gustarea Aghesmei Mari, o apă de o mare încărcătură sfințitoare, având în ea puterea Duhului Sfânt. Aceasta dăruiește luminare minții, însănătoșire trupului și alungă toate puterile potrivnice, adică duhurile care caută să se înstăpânească în mintea și trupul nostru, robindu-le și născând în ele fapte și gânduri rele prin împreună-lucrarea voinței noastre. Facem astfel o infuzie cu sănătate pentru suflet și trup, care alungă boala păcatului și ne întărește voința pentru a ne împotrivi sugestiilor rele care ne vin de la diavolul. Sufletul și trupul ne sunt hrănite prin aceasta, făcându-le să crească, să înflorească și să răspândească și „mireasma vieții” (cf. II Cor. 2, 16), care izvorăște din cu­noașterea lui Hristos și a Dumnezeului Cel Adevărat. Acum Biserica ne dăruiește această cunoaștere și ne face să ne încredințăm de ea prin experierea minunii nestricăciunii apei sfințite în sine, dar și prin efectele ei asupra noastră, a celor ce o consumăm. De aceea, ascultând cuvântul Apostolului, „să ne apropiem, deci, cu încredere, de tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor la timp ­potrivit” (Evr. 4, 16).

Miezul propovăduirii inițiale a Mântuitorului Hristos este pocăința

Textul evanghelic al zilei, de la Matei, capitolul 4, versetele de la 12 la 17, cu caracter narativ pronunțat, are ca punct focal cuvântul Mântuitorului Hristos: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”, reprezentând începutul activității Sale de propovăduire, care coincide și cu mesajul central al predicii Sfântului Ioan Botezătorul, dar și al Apostolilor după Pogorârea Duhului Sfânt. Mântuitorul susține necesitatea pocăinței printr-un verb imperativ și prin ideea proximității și iminenței „Împărăției cerurilor”. O proximitate în timp și spațiu: El Însuși este Cel Care Se apropie cu suveranitatea Sa cerească, fiind „Fiul Împăratului Celui Mare”; pe de altă parte, inaugurează un alt timp, al Împărăției lui Dumnezeu, al unei schimbări spirituale în istoria umanității căreia, pocăindu-se, i se deschid ușile tărâmului vieții veșnice alături de Creator. La momentul istoric inaugurat de Mântuitorul nu te poți adecva și nu îl poți înțelege decât prin pocăință; de El nu te poți apropia și nu Îl poți înțelege decât prin pocăință. Cei care au urmat această cale au devenit creștini, iar ceilalți au devenit prigonitorii lui Hristos și ai Bisericii.

Valențele profetice ale venirii Mântuitorului în Galileea

Evanghelistul Matei descrie plecarea Mântuitorului din Nazaretul Iudeei pentru a se muta în Capernaumul Galileei, în ținuturile lui Zabulon și Neftali (Neftali și Zabulon au fost doi dintre cei 12 fii ai Patriarhului Iacov (cf. Facerea cap. 30). Toți aceștia au primit în stăpânire pentru ei și urmașii lor anumite teritorii; astfel, ținutul lui Neftali este Galileea de Nord, iar ținutul Zabulon este ținutul Galileei de Sud, ca urmare a întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul de către Irod Antipa, evitând pericolul valului reacționar față de toți cei care au avut legătură cu Sfântul Ioan. Rațiunile acestei schimbări sunt multiple, evanghelistul susținând că astfel se împlinesc cuvintele profetului Isaia (din cartea profeției sale, Isaia 8, 23 și 9, 1), referitoare la activitatea mesianică în acele ținuturi. Sfântul Teofilact al Bulgariei ne tâlcuiește: „Iisus pleacă, pentru ca să ne învețe și pe noi să nu ne aruncăm singuri în primejdii. Și se duce în «Galileea», care înseamnă «prăvălită jos», pentru că neamurile erau prăvălite și se tăvăleau în păcate. Și locuiește în «Capernaum», care se tâlcuiește «casă a mângâierii», căci pentru aceasta S-a pogorât Domnul Hristos din Ceruri: ca să facă toate neamurile casă a Mângâietorului. «Zabulon» se tâlcuieşte «vânare de noapte», iar «Neftali», «lărgime» (Se pare că locuitorii din aceste ținuturi au fost primii care au fost duși în robia babilonică și Mântuitorul a venit aici pentru a-i elibera pe ei, mai întâi, din robia păcatului: «Acolo unde a început prigoana a voit Domnul să dea mai întâi mângâiere», cf. Wilhelm Tauwinkl, Sfânta Evanghelie după Matei: Note și comentarii, pp. 343-389). Deci, neamurile vie­țuiau întru întuneric și lărgime, pentru că nu pe calea cea strâmtă călătoreau, ci pe cea largă, care duce la pierzare (Matei 7, 13)” (cf. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Bucu­rești, Editura Sophia, 2007, p. 174).

Profeția lui Isaia are aplicabilitate istorică, referindu-se la destinatarii predicii Mântuitorului, dar ea se referă și la fiecare dintre noi, care, prin păcat, ne îndepărtăm de Împărăția lui Dumnezeu: „«Lumină mare» este Evanghelia, căci Legea (Vechiului Testament, n. n.) lumină era și ea, dar mică” (Ibidem, p. 174), de fapt, El Însuși este Lumina cea Mare, fără de început (cf. Tâlcuirea Evangheliilor și Cazanii la toate Duminicile, Bucu­rești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2014, p. 705), singurul Dumnezeu Adevărat, iar „«umbra morții» este păcatul, deoarece este asemănare și umbrită însemnare a morții. Căci precum moartea stăpânește trupul, așa și păcatul stăpânește și omoară sufletul” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, op. cit., p. 174). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază și el că „omenirea, înainte de venirea lui Hristos, era cu totul decăzută; nu mergea în întuneric, ci zăcea în întuneric, semn că nici nu mai nădăjduia să scape de întuneric”. De aceea, lor „le-a răsărit lumina”, adică „pe neașteptate li S-a arătat Hristos și i-a luminat, deși ei nici nu nădăjduiau și nici nu așteptau pe Izbăvitorul și Mântuitorul lumii”.

Pocăința ne apropie de Dumnezeu și de Împărăția Sa

Misiunea Mântuitorului este aceea de a ne căuta și de a chema pe fiecare dintre noi, oamenii, la o conversie a întregii vieți, la o stare de pocăință pe care evanghelistul o va detalia în capitolul 5 al Evangheliei sale, cuprinzând predica de pe munte. Adică ne cheamă la pocăința plină de roadele celor nouă Fericiri, plină de smerenie a minții și voinței supuse lui Dumnezeu, pocăință a plânsului pentru păcatele proprii și a îndurerării față de greșelile aproapelui, a nerăutății cultivând blândețea iertătoare față de toți și toate, a flămânzirii și însetării după dreptatea lui Dumnezeu înstăpânită peste propriul suflet și peste întreaga lume, a inimii milostive, a inimii curățite prin har și rugăciune, a sufletului iubitor și împlinitor al păcii în lăuntrul și în afara sa; a pocăinței care întărește sufletul în fața prigoanei, cu tot iureșul arsenalului ei de invective și tortură nedreaptă căutând să Îl smulgă pe Hristos din sufletul credinciosului.

Sfântul Teofilact arată că, atunci când face fapte bune, omul se aseamănă cu îngerii și va avea înlăuntrul său „Împă­răția cerurilor” dacă va viețui îngerește (Sfântul Teofilact, ­Arhiepiscopul Bulgariei, op. cit., pp. 173-174). Pocăința ne scoate din cotloanele întunecate ale indiferenței care îndepărtează de Dumnezeu și ne pune în slujba „potrivnicului” mântuirii noastre. Cel rău ne învață atitudinea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu; el se împo­tri­vește realizării planului lui Dumnezeu în viața noastră, ce se împlinește prin adeziunea ­liberă a persoanei. Starea de pocăință reprezintă o invitație plenară pe care o adresăm lui Dumnezeu de a veni în orizontul existenței noastre, ca să o guverneze și să o lumineze pă­rintește, conducând-o spre „patria cea cerească” (cf. Efes. 2, 19).

Sfântul Cuvios Teodosie, dascăl al pocăinței

Prăznuim în această zi și un mare sfânt al Bisericii, pe Sfântul Cuvios Teodosie († 529), începătorul vieții călugărești de obște din Palestina. Acesta a întemeiat o însemnată comunitate monastică în preajma Betleemului și a avut ucenici în toată Țara Sfântă. El își îndemna ucenicii la o perpetuă atenție asupra vieții duhovnicești, modelând-o, cu multă sârguință, prin po­căință: „Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, ca nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii” (Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, Editura Mănăstirii ­Sihăstria, 2012, p. 102).

Pilda duminicii de astăzi este aceea că noi primim, prin cei rânduiți, aceeași învățătură, aceeași hrană și băutură duhovnicească precum au propovăduit și împărțit oamenilor Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Sfinții Apostoli, aceea că suntem che­mați spre Împărăția cerurilor și că pe ea o putem simți încă de aici, atunci când ne îm­păr­tășim de harul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuie să Îl slăvim pe Domnul nostru, având „inimă înfrântă și smerită”, nu doar o căință teoretică și declarativă, ci una care să cuprindă întreaga noastră ființă și care ne va aduce har și darul Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Pr. Lupu Silviu-Anton, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Vaslui