omule
când aerul devine surd
sălbăticia se prinde în sânge
o auzi cum te macină
și cum te plimbă
și nu te mai gândești că iarnă e julită în coate
dar acum privind la tine ca la un sunet care pulsează urmele
m-am lăsat fărâmată o clipă
în general de viață
astfel amestecăm suflarea și uitarea
credeam că ești copacul cu rădăcinile afară
privind în neștire la tine
am călcat pe un fir de iarbă cu rouă
talpa are gust de mentă
nu știam că toamna a lăsat o pată
în forma străinului
pe trupul femeii
în ochii pierdutului
pe tâmpla cu verde pe-afară
și uite cum
se zbate nisipul pierdut
se zbate un gol într-un plin
mai stai să mai crești anotimp
hai stai să mă brazd pe cuțit
omule
gheara sfârtecă în noi
nu mai plânge
Doria Şişu Ploeşteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu