Poemul Anei
întotdeauna am visat o femeie
ideală doar mie
să aibă un picior cât Turnul Eiffel
apoi simetric
celălalt cu Dragobete
şi o gambă ce nu aşteaptă
ciorapul Adesgo
cu plete asemenea grânelor vara
când dau în copt
cu ochii limpezi
iubitori
la sânul ei alb izvor să-mi crească
voinici pruncii
să aibă surâsul Giocondei minoră
sau al tahitienelor lui Gaugain
cu mâinile ei suave asemeni Fecioarei Maria
o am lângă mine întotdeauna pe Ana
dintotdeauna visul
şi mereu visul s-a împlinit!
Concluzie tardivă
Am ajuns la o degradare anatomică severă
Miros a muritor de rând şi ură
Fără Tine Doamne
sunt
clandestina
floare ivită între spini ...
Trupul meu,
altarul Evei
E mai diform ca
niciodată
Sufletul îmi
sângerează asemenea crinului
Complementele îmi
sunt străine...
Mă adăp cu marii
poeţi
Eminescu, Vieru,
Păunescu
Şi parcă nu mi-e
de ajuns
Esenin, Puskin, Mayakovsky
Poeziile sunt ca
lipitorile
Îţi sug seva
vieţii
Pentru un poem
reuşit aş vrea să mor
De colţii
mistreţului lui Doinaş!
Între frunza
toamnei
Şi căderea
Imperiului Roman
Mă interesează
doar căderea mea!
Îmi spune Hada,
cafengistul
Că trebuie să
avem o armată puternică
Dar din toate
spuse de domnul ofiţer
Am reţinut că
„poezia-i inima retrasă-n cuvinte de dor”
Între atâtea
cuvinte,
mi-e dor de limba
lui Alecsandri
şi mai mult de a
lui Eminescu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu