Auzisem cu mult timp în urmă de existența acestei cărți
ciudate, în care evreii de frunte (sau, mă rog, unii dintre ei) își exprimă
intențiile și-și fac cunoscute mijloacele practice prin care vor instaura
regatul lor universal, dar numai zilele astea, prin amabilitatea unei distinse
doamne, mi-a fost dat să o citesc.
Cartea
a apărut la noi în anul 1997 la Editura ALMA și are ca subtitlu Text integral în traducerea lui Ioan Moța.
(I. Moța este unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail, care –
împreună cu camaradul lui Vasile Marin – a murit în anul 1937 în războiul civil
din Spania dintre forțele franchiste și cele bolșevico-socialiste...)
Firește,
cartea nu are autor, deoarece – așa cum
suntem înștiințați de traducător în Încheiere
– „Este foarte probabil că
conținutul Protocoalelor provine din
notele luate de un discipol, după cursul ținut de vreun mare învățat jidan,
într-o întrunire secretă și exclusiv jidănească”. Iar acest lucru rezultă atât
dintr-o frază cuprinsă în Protocolul XVI („Când voi fi sfârșit expunerea
programului nostru de lucru pentru zilele de acum și pentru viitor…”), dar mai
ales din fraza cu care se deschide Protocolul X: „Încep astăzi repetându-vă
ceea ce v-am mai spus altădată, și vă rog să vă aduceți aminte (…)”.
Întrucât
în prima parte a citatului de mai sus apare substantivul „jidan”, cuvine-se să
fac următoarea precizare: Protocoalele
au cunoscut traducerea românească în perioada interbelică, dată la care – după
franțuzescul Juif, englezescul Jew și nemțescul Jude – în limba română (fără
conotații peiorative) se utiliza pentru evreu foarte expresivul jidan. De ce-l consider un termen foarte
expresiv? Deoarece el nu numai că are exact aceeași sferă ca noțiunea evreu,
dar fiind mult mai bogat în conținut, permitea întrebuințarea verbului „a
jidăni”, respectiv „a jidovi”, fluență și expresivitate de care nu se bucură
termenul „evreu”, iar greoiul „a evreiza”
cu atât mai puțin.
De
altminteri, în limba franceză există și termenul Hébreu, echivalentul
românescului evreu, iar în engleză Hebrew, dar francezii îl preferă pe mult mai
suplul Juif, englezii pe la fel de suplul Jew, și n-am știre ca evreii să se fi
plâns vreodată că acești termeni ar conține nuanțe depreciative pentru ei,
chiar din zona antisemitismului, drept urmare, să facă presiuni (cam așa cum
s-a procedat la noi) pentru scoaterea acestora din circulația oficială și
înlocuirea lor cu termenii care au nucleu ebraic.
Cei
care îndrăznesc să procedeze în acest chip, ori nu știu, ori mai degrabă dau
uitării faptul că în sine cuvintele (noțiunile) nu sunt nici urâte și nici
jignitoare, ci totul depinde de sensul atribuit lor de către utilizatori și că
în limba spaniolă, de pildă, Camilo José Cela, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, cu
ajutorul poștașilor a adunat cuvintele și expresiile considerate indecente și, ca atare, izgonite
din vorbire și scriere, cu care (inclusiv versurile dezmățate și insolente ale
lui Cervantes, Lope de Vega sau Quevedo) a scris în perioada 1978-1979 volumele
de mare succes ale Dicționarului secret.
Cât
despre antisemitism, trebuie să avem în vedere următoarele două aspecte:
1)Evreii
au confiscat acest termen, deși el îi vizează și pe arabi, căci Vechiul Testament ne informează că
arabii sunt semiți sadea (se trag din Ismael, fiul lui Avraam și al roabei sale
Agar);
2)Avea
dreptate Petre Țuțea cînd afirma că antisemitismul este creația evreilor,
fiindcă nu doar că evreii de frunte (bunăoară Karl Marx) au fost cei mai înverșunați
antisemiți, dar – așa cum limpede rezultă din Protocolul IX – ei trag foloase
dintr-o atare situație: „Dacă astăzi câteva state se ridică împotriva noastră, aceasta
o fac numai de formă, la dorința și la ordinul nostru, deoarece ne e folositor
antisemitismul lor pentru a-i guverna pe frații noștri mai mici” (subl.
mea, G.P.).
N.B.: Iată ce scrie Israël Shahak, unul
din evreii aflați în conflict deschis cu fundamentalismul ebraic, în cartea sa Povara a trei milenii de istorie și de
religie iudaică: „Între sioniști și antisemiți au existat întotdeauna relații
strînse. După exemplul unor partide ale conservatorilor europeni, sioniștii
credeau că este posibil să pună sub obroc
aspectul demonic al antisemitismului și să se folosească de antisemiți în
propriile lor scopuri. Toate acestea sunt bine cunoscute și exemplele nu
lipsesc. Herzl însuși a încheiat chiar o alianță cu Plehva, ministrul antisemit
al țarului Nicolae al II-lea; Jabotinski a încheiat un pact cu Petliura,
conducător ucrainean antibolșevic, ale cărui trupe au masacrat circa o sută de
mii de evrei între 1918 și 1921. În timpul războiului din Algeria, printre aliații
lui Ben Gurion în extrema dreaptă franceză se aflau și câțiva antisemiți
arhicunoscuți, care spuneau răspicat că ei erau împotriva evreilor în Franța
dar nu și în Israel”.
Cartea
cuprinde 24 Protocoale sau capitole, dar a fost îmbogățită de traducător cu
următoarele elemente: Apelul evreilor
Cremieux din Paris și Montefiore din Roma, membri fondatori ai Alianței
Israelite Universale, Introducerea
semnată de scriitorul francez Roger Lambelin, Comentariile lui I. Moța pe
marginea Protocoalelor (doar Protocolul XV nu beneficiază de așa ceva), Încheiere, Apendice și Anexă.
Apărut
în anul 1860, Apelul este format din
câteva fraze, care reprezintă esența sau coloana vertebrală a Protocoalelor:
„Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o zi Pământul întreg”; „Creștinismul,
dușmanul nostru de veacuri, zdrobit în luptă e aproape să îngenuncheze”; „Nu e
departe timpul cînd toate bogățiile Pământului vor fi ale noastre”.
Deoarece
în Protocolul XV se afirmă tranșant că „noi singuri, fără amestecul altora,
suntem aceia care conducem Francmasoneria”, traducătorul avea nevoie de Încheiere nu atât pentru a-și face
cunoscută concluzia sa finală despre carte („Protocoalele înțelepților Sionului nu constituie decât una din edițiile
atîtor planuri jidovești de dată mai veche, lucrate în taină, care țintesc la
desființarea principiului de autoritate din lumea creștină”), cât pentru a
arăta cum învățămintele din Protocoale
„s-au aplicat și se aplică tot mai mult în viața statelor creștine, prin
puterea crescîndă a iudaismului”:
a)Stat în stat, evreii fiind organizați în
comunități sau congregații cu scopuri diferite de ale statului din care fac
parte și la care nu renunță chiar dacă drepturile lor sunt egale cu ale
autohtonilor;
b)Stat deasupra statului, exemplul oferit
de Moța fiind Liga Națiunilor de la acea vreme, „unde puterile anglo-saxone au
preponderență, dar de fapt sunt mânate de la spate de forța mondială a
jidanilor”;
c)Stat împotriva statului prin calomniile
evreilor la adresa statului care nu le promovează interesele. Tot aici include
traducătorul culpa sustragerii evreilor din România de la mobilizarea decretată
în timpul primului război mondial, precum și uriașa frecvență a dezertărilor,
îndeosebi în rândul ofițerilor medici, „pătura cultă a elementului semit”. Așadar,
ne informează Moța, nu doar că, luat procentual, au fost mobilizați de trei ori
mai puțini evrei decât se impunea, dar numărul dezertărilor din rîndul lor a
fost de 26 de ori mai ridicat ca în rândul soldaților români!
În
Apendice ne sunt prezentate câteva
dintre Constatările făcute de miliardarul american Henry Ford, candidat la președinția
Statelor Unite, în cartea sa Jidanul
internațional, iar în ultima parte din Anexă
ne sunt înfățișate elocvente mostre de totală imoralitate din...Morala Talmudului. Aflăm pe această cale că Talmudul împarte omenirea în evrei și neevrei și că toți rabinii
sunt de acord că goimii sau neiudeii au natură animalică, informație care n-are
puterea să-l surprindă pe acela ce deja a citit Protocoalele, deoarece în
Protocolul XI se spune: „Creștinii sunt o turmă de oi, iar noi suntem pentru ei
niște lupi”!
Aflăm, de asemenea, că
instrumentele pentru definitiva supunere materială a goimului sunt camăta și înșelăciunea,
că legile statului trebuie astfel folosite de iudei încât să poată trage numai
foloase, că Maimonides a încuviințat la vremea lui preacurvia cu femeia
neevreului, că a ucide un goim reprezintă un merit și că israeliții care înșală
toată săptămâna, dau dovadă de credință și sunt iertați dacă se adună sâmbăta
ca să se roage (sic!): „Trebuie să smulgem inima goimului și să ucidem pe cel
mai bun dintre creștini”...
Dacă
Protocolul XVIII vorbește cu satisfacție despre nenumărate isprăvi-nelegiuiri
de acest fel: „Voi știți prea bine că noi am nimicit prestigiul, bunul renume
al domnitorilor creștini, prin dese atentate puse la cale de către agenții noștri,
miei orbi din turma noastră”, în Comentariile însoțitoare, traducătorul invită
cititorul să compare citatul de mai sus cu neostoita cruzime de care dădeau
dovadă evreii biblici împotriva neevreilor („Noi i-am exterminat, noi i-am
sugrumat, noi i-am răstignit pe cruce, noi i-am spânzurat, noi i-am tăiat în
bucăți, noi i-am ars de vii în statui de aramă, noi i-am sfârtecat de vii cu
fierăstraie și grape de fier”), precum și cu următorul fragment extras din Le droit de la race superieure, cartea
lui Isak Blumchen: „Domnul ne-a dat
pe mână viața țarilor, a marilor duci, a guvernatorilor, a generalilor din
Rusia, și noi facem cu ei în mod continuu un mare masacru”.
Încă
din primul Protocol, autorul anonim susține: „Scopul nostru este puterea”! Dar
nu o putere oarecare, ci Guvernământul Suprem (Protocolul V), cu Europa
„centrul stăpânirii noastre” (Protocolul XV).
Planul
sau conspirația cunoaște două faze – distructivă și constructivă. În prima
fază, cu ajutorul banilor aflați în posesia evreilor (cea mai mare parte din
aurul lumii) și a presei controlată de ei, adică prin puterea pe care deja o dețin
și cu inepuizabila fățărnicie de care dispun, începe lupta împotriva Tronului și
Altarului până la completa distrugere a celor două forme de autoritate:
politică și moral-religioasă.
Autoritatea
politică va fi iremediabil slăbită și în final distrusă prin neîncetată
dezorganizare, mai exact prin asmuțirea cârmuiților împotriva cârmuitorilor,
iar cea moral-religioasă prin slăbirea simțului moral al cetățenilor și prin
lentul dar neîntreruptul proces de decreștinare (starea actuală din Vestul
Europei, îndeosebi din Marea Britanie).
Principalele
arme utilizate pentru atingerea scopului sunt presa și literatura murdară, la
care trebuie adăugate armele specifice secolului 21: filmele, muzica și
internetul.
Protocolul
XII nu ezită să afirme că „presa este plină de deșărtăciuni, nedreptăți și
minciuni” și că are rolul de-a ațâța patimile, respectiv de-a întreține
egoismele de partid. Dar sfatul lui Cremieux, fondatorul Alianței Israelite Universale, coincide cu cel al conducătorilor:
„Priviți presa ca totul, pentru că avînd presa vom avea tot restul”.
O
piesă foarte importantă în planul iudaic de făurire a regatului universal este
dărâmarea monarhiilor și ridicarea pe ruinele lor a republicilor. Planul a
demarat în Franța cu revoluția iacobină din 1789. De fapt o mișcare integral
francmasonico-iudaică, fapt ilustrat de lozinca
Libertate-Egalitate-Fraternitate, lozincă despre care Protocolul I susține
următoarele: „Noi, cei dintâi, și încă din vechime, am aruncat cuvintele
Libertate-Egalitate-Fraternitate, cuvinte repetate pe urmă de atâtea ori de
către papagali inconștienți...” Dar nici măcar oamenii care se credeau inteligenți „n-au văzut că nu există
egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăși a
creat inegalitatea spiritelor, a caracterelor și a inteligențelor atît de mult
supuse legilor ei”.
Tocmai
de aceea evreii („poporul ales” nu numai printr-un capriciu divin, ci –
consideră Protocoalele – pentru faptul că are acele calități superioare, în fața
cărora creștinii apar ca niște dobitoace), evreii, deci, vor înlocui
Libertate-Egalitate-Fraternitate printr-un înțeles care le ușurează stăpânirea:
dreptul la libertate, datoria egalității și idealul fraternității (Protocolul
IX).
Preocupați
în cel mai înalt grad de „însemnătatea guvernământului suprem”, francmasonii
iudei nu mai au motive de teamă față de nobilimea creștinilor, cu totul și cu
totul moartă din punct de vedere politic.Tocmai de aceea, urmărind să pună mâna
pe pământurile nobilimii, în general pe cât mai mult pământ subevaluat (cazul
României postdecembriste), consideră că „cel mai eficace mijloc în acest scop
este acela de-a mări impozitele pe proprietatea funciară”.
În
aceeași ordine de idei, Protocolul IX începe cu sfatul privind aplicarea
principiilor evreiești de guvernare: „O aplicare generală, uniformă, a acestor
principii, înainte de-a fi refăcut educația poporului, nu poate avea succes”.
Iar educația constă în desființarea învățământului liber și în permanenta atenție
ca fiecare clasă socială „să fie crescută într-o aspră îngrădire, după menirea și
lucrul care o așteaptă” (Protocolul XVI), căci – ni se spune în Protocolul XXIV
– „Singur regele și cei trei inițiatori ai săi vor cunoaște viitorul”.
De
ce îndrăgesc evreii francmasoni republicile în faza de distrugere a statelor și
monarhiilor creștine, pentru ca pe dărâmăturile acestora să edifice regatul lor
universal? Pentru că, ne spune Moța în Comentarii la capitolul X, „Prin
republică ei pot conduce mai bine, republicile fiind conduse de oameni aleși la
intervale scurte de timp (4-5 ani)”. În plus, pentru a avea politrucii lor de
paie, ei caută să împingă la președinția statelor „oameni care au pete în
trecutul lor”. Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ceea ce se întâmplă
sub ochii noștri în România postdecembristă...
La
sfârșitul acestui capitol ni se spune pe înțeles cum se va trece la guvernarea
mondială autocrată: Adevărații conducători ai Francmasoneriei (să fie actualul
Grup Bilderberg?) vor reduce treptat drepturile și libertățile cetățenești,
apoi vor fi suprimate Constituțiile! Da, deoarece „Progresul, ca o idee greșită,
servește la întunecarea adevărului, pentru ca nimeni să nu-l cunoască în afară
de noi, aleșii lui Dumnezeu, păzitorii lui”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu