Nu m-a surprins deloc faptul că guvernatorul BNR, Mugur
Isărescu, a ales o conferinţă de presă, transformând-o în eveniment naţional,
spre a-şi face public salariul, şi nu veniturile lunare, aşa cum a dezinformat
grosolan Radio România Actualităţi, tot mai departe de profesionismul de
odinioară. Adevărul este că, de mult, cred că acest individ se crede deasupra
celorlalţi români şi nu dă socoteală pentru ce, cum şi pentru cine face ce face
în fruntea BNR. Şi apropo de asta, preşedintele ţării are o limită de mandate,
dar Isărescu poate rămâne “capul” BNR cu deceniile sau, mai ştii?, cu secolul?
De o bună bucată de vreme, mă tot întreb ce urmăreşte cu
ieşirile sale în cascadă pe diverse teme, mai mult sau deloc legate de BNR,
statutul său şi obiectivele sale. Să nu mai lungesc vorba, perplexitatea
provocată de evenimentul despre care voi vorbi mai departe m-a lăsat mut un
timp consistent. În ziua în care la Teatrul Naţional a avut loc ceremonia oficială de
omagiere a marelui dispărut Radu Beligan, am rămas consternat auzind că, pentru
a aduce un ultim omagiu acestei somităţi a teatrului şi a întregii culturi
române, a venit şi vorbit nimeni altul decât Adrian Vasilescu, consilierul
guvernatorului BNR!
Probabil că şeful acestuia s-a gândit că şi din partea
preşedintelui ţării, cu acelaşi prilej, va oficia un consilier, şi atunci, şi
el, în deplină manie a grandorii, şi-a zis să facă la fel, trimiţându-l să-l
reprezinte pe cel cunoscut între colegi, publicul larg şi finanţişti drept… Moş
Tăgârţă. O scriu cu imensă tristeţe, dar nu voi înţelege niciodată acest gest
al guvernatorului BNR, care, înainte de toate, este şi membru al Academiei
Române, în care Radu Beligan era membru de onoare!
Nu ştiu ce legătură instituţională să găsesc între acest
consilier de trei lulele şi patru surcele al guvernatorului BNR trimis să-l
omagieze pe marele dispărut şi instituţia de cultură Beligan, pentru că, orice
s-ar spune, acesta din urmă a fost – şi va rămâne – un asemenea for, iar
prezenţa unui Vasilescu la acea ceremonie nu a fost altceva decât un act de
figuraţie, ca să rămânem în lumea teatrului.
Nu ştiu ce legătură să găsesc între acest consilier al
guvernatorului şi cazul împrumutului de un milion de euro de la CEC al Ioanei Băsescu spre a
cumpăra moşia Nana, când a sărit ca frumoasa din bâlci, spre a spune că oricine
poate face aşa ceva, iar multă lume în cunoştinţă de cauză vorbea despre
persoane cărora banca le refuzase din start acest lucru! În plus, de unde până
unde consilierul BNR trebuie să justifice împrumutul unei persoane particulare,
împrumut care intriga atât prin rapiditatea cu care a fost obţinut, cât şi
condiţiile în care s-a acordat?
Nu ştiu ce să spun şi cum să calific ieşirile la rampă ale
respectivului, care a combătut din toţi rărunchii legea dării în plată şi
prezicea apocalipsa în România în cazul adoptării ei, fără să se uite măcar de
ochii lumii în ograda în care el „paşte” din belşug lei, iar plebea pe care o
apăra cu străşnicie revoluţionară şi devotament partinic până în 1990 se
chinuie să achite poverile numite rate la bancă?
Nu ştiu ce consilier al şefului unei instituţii strategice
din România, cum este BNR, este acela care, a doua zi după Brexit, declara la Radio România
Actualităţi că votul englezilor l-a luat prin surprindere, când multă lume
competentă – ziarişti, analişti, politicieni, consilieri de tot felul – aflase
din sondaje şi din presă despre o atare perspectivă sumbră.
Sigur, mi s-ar putea spune că la omagierea celui ce a fost
marele Radu Beligan organizatorii au luat act şi au dat curs ofertei
instituţiilor care au dorit să se implice în demers. Parţial acceptabil, dar
unde au fost rolul lor şi obligaţia firească de a da amplitudine, prestanţă,
profesionalism şi consistenţă adevărată, şi nu formală, manifestării?
Punând întrebarea mă gândesc la faptul că, într-o atare
ipostază şi din perspectiva a ceea ce spuneam, eu aş fi făcut ce trebuie ca
între vorbitori să se afle şi Dinu Săraru, reputat cronicar teatral ce i-a
cunoscut şi comentat constant cariera îndelungată a lui Beligan, şi de care a
fost apropiat, şi care, înainte de 1990, a făcut din Teatrul Mic un TEATRU MARE,
cu repertoriu, spectacole, actori şi regizori de referinţă naţională şi
internaţională, iar, în anii din urmă, cadirector al TEATRULUI CEL MARE, i-a
redat acestuia strălucirea blazonului, repunându-l pe soclul meritat, maiestuos
şi prestigios. Desigur, mizând pe numele mari, precum al lui Radu Beligan, pe
care nişte culturnici teribilişti le voiau prăfuite şi le ignorau ostentativ.
Și a făcut asta ca un domn, trecând peste un episod straniu cu un denunţ
pierdut ori uitat…
În aceeaşi direcţie mă mai gândesc la Emil Boroghină ,
foarte apropiat de Beligan, şi el mare om de teatru, care, ca director al
Naţionalului craiovean, a dus pe culmi uluitoare această instituţie, iar azi,
ca director al Festivalului Shakespeare, respiră notorietate şi valoare
internaţională incontestabilă. În context, îmi amintesc că marele academician
Alexandru Rosetti, filolog de talie europeană, spunea că un premiu are
importanţă şi dacă ţinem seama de numele celui care îl atribuie. Pornind de
aici, aş spune că un elogiu poate fi demn de luat în seamă dacă acesta e rostit
de o personalitate, şi nu de fitecine. Oricât de concesivi am fi, nu se poate
accepta ca marele actor Beligan să aibă parte de o atare defilare a unei
mediocrităţi, ilustrată copios de BNR şi Vasilescu, care, în plus, s-a evidenţiat
cu prilejuri precum cele amintite!
Preocupările culturale la BNR ? Demne de o farsă tragică, asta ca să rămânem
tot în lumea teatrului, precum aceasoarea dedicată unui poetastru din ograda
proprie, campion la scris mii şi mii de sonete, pasteluri ori alte genuri
poetice, pe care BNR i le tipăreşte pe bani grei în adevărate cărămizi, după
care le lansează cu mare pompă şi pe cheltuieli care te lasă mut şi surd.
Aceeaşi BNR şi acelaşi Isărescu se pot lăuda că au sponsorizat alte acte de
cultură, dar nu şi, de pildă, reeditarea ediţiei princeps a Poeziilor lui Mihai
Eminescu, adnotate de marele eminescolog Nicolae Georgescu! E drept, cu
asemenea consilieri e greu de făcut diferenţa între un act de cultură adevărată
şi un surogat.
Cum să-l înţelegem pe acelaşi guvernator al BNR, Mugur
Isărescu, cel care, măcar ca academician, ar trebui să se manifeste ca o
personalitate de incontestabilă autoritate morală, cu autentic prestigiu
ştiinţific, când el procedează precum odinioară cel care pretindea că lumea începe
cu el? Am în vedere alocuţiunea de la ceremonia de la Tismana referitoare la
adăpostirea Tezaurului, în care nu a spus o vorbă despre autorii îndrăzneţei
„operaţiuni Neptun” – Mihai Antonescu şi Ion Antonescu! În schimb, şi-a asumat
el totul pe şest.
Regret, în acest pamflet nu pot să nu spun răspicat, iar
masonii ştiu bine de tot asta, că marea şi adevărata Istorie a României nu o
scriu şi nu o schimbă în stil bolşevic unii ca Mugur Isărescu! Adică cel despre
care o ilustră personalitate a finanţelor româneşti – mă refer la Florea Dumitrescu ,
cel care, înainte de 1989, a
condus negocierile de aderare a României la Banca Mondială şi
FMI – spunea tranşant că, atâta vreme cât l-a avut subaltern la BNR , nu a făcut nicio lucrare
demnă de luat în seamă!
Autor: Dumitru
Constantin
Sursa: Cotidianul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu